Când tace Mambo Siria

Mi-am simțit ochii umezi, am zâmbit amintirilor, l-am căutat febril pe You Tube. Apoi, m-am liniștit. Era acolo, infinit de viu, și cânta, evident, „Mambo Siria”. Fenomenal. Genial.

Omul ăsta cântă cu toată ființa lui, cu toate circuitele nervoase despletite în trupul descărnat, cu zecile de riduri care îi traversează chipul, de la fruntea adumbrită de șapca moțată, pe sub ochelari, până spre bărbie, coborând pe lângă gura, aparent, știrbă, cu pumnul strâns, cu piruete surprinzătoare, în tur de șold, avântat în firescul ritmului. Cu aerul acela senzațional că te ia, serios, la mișto.

De fapt, el cântă și când nu cântă – cu vocea sau cu trompeta -, cu o mișcare de braț, de gât, de instrument tăcut, prins în palmă, ca o prelungire a muzicii lui, închipuite, trăite pe dinăuntru.

FLASH NEWS „Putin nu se teme de Europa, Europa rămâne în urmă”, spune Trump. Ce le transmite liderilor europeni

00:51

FLASH NEWS Trump a fost întrebat dacă îl capturează și pe Vladimir Putin, după Nicolas Maduro. Ce a răspuns liderul american

00:30

Și toate astea, cu o ușurință, cu un firesc, cu un timp care curge fără sincopă, fără muchii, fără smucituri, fără ochi dați peste cap, extraordinare.

Evident că omul ăsta, cu toată viața lumii trecând prin sufletul lui, într-un torent de tonuri – înalte, guturale, cu „ricoșeu” de epiglotă, cu ornamente și onomatopee -, este exclus să fie muritor. Că n-are cum să nu mai fie. Că nu se poate să nu mai poată… Niciodată…

Și am înțeles astfel, o dată în plus, că toți acești români, geniali în simplitatea și harul lor fără cusur, înseamnă țară, înseamnă apartenență, înseamnă fior și nemurire.

Că țara nu înseamnă doar politică, pe viață și pe moarte, codoșlâc, vanitate, aroganță, disperare, amenințări, ură, osanale și promisiuni obraznic-cinice.

Că, dacă vreți, dincolo de toți și toate, mereu va cânta acest „Nea Marin”, sau altul, plin de viață, de haz și de nemurire, la trecerea oricărui partid în uitare.