Cea mai frumoasă zi din viața neînsemnată a lui Baiazid al III-lea

Cea mai frumoasă zi din viața lui Osman Baiazid OsmanoÄŸlu („fiul lui Osman”, nume lipit în grabă pe fruntea tuturor membrilor dinastiei otomane detronate), strănepotul lui Abdülmecid Întâiul, s-a petrecut cu șase luni înainte de a se naște. Era în pântecele mamei, prințesa Șadiye Hadicei, într-o dimineață de primăvară dezmățată, ca la Stambul, în gara Sirkeci. Pleca în lume, era purtat în sürgün, dintr-o țară pe care nu apucase s-o cunoască și unde – dacă istoria (un teatru de umbre), nu s-ar fi scălâmbăit precum Karagöz – astăzi, la adânci bătrânețe, s-ar fi săvârșit în tron ca Sultanu Es-Selatin (Sultanul Sultanilor) Baiazid al III-lea. Cu un an înainte, în 1923, Mustafa Kemal proclamase republica, devenise președinte, naționalizase averile otomane,  se declarase Atatürk (Tatăl Turcilor) și urma să se instaleze în seraiul de la Dolmabahçe.

În ziua aceea, în gara Sirkeci se îmbulzea toată floarea cea vestită a dinastiei otomane, falită dar încă fudulă, cu cele două mii de lire englezești pe cap dezcoronat – bacșișul republicii de la Ankara – și cu tot ce putuseră dosi în hăineturi. Dacă mâna lui Dumnezeu i-ar fi ridicat de pe peron și i-ar fi scuturat, ar fi căzut nestematele ca o ploaie cu soare.

SOCIAL Bani în plus la pensiile din ianuarie 2026, pentru pensionarii din aceste orașe din România

10:59

SOCIAL Caz unic în România. Cât are de plătit impozit Andra din București, pentru apartamentul ei din Sectorul 2

10:52

622 de ani de berecheturi se risipeau ca fumul locomotivei, iar Osman Baiazid era prea nenăscut ca să poată duce povara acelui destin. Înota fericit în Bosforul său amniotic, negrăbit să se nască. În șase luni venea pe lume cu ursuzlâcul nobilei sale descendențe.

Descăftăniții s-au risipit în cele patru vânturi. Familia lui Osman Baiazid a hălăduit, fără de țară, prin Franța și Portugalia, ca să ajungă în cele din urmă în America, unde au fost blagosloviți cu cetățenie. Între timp, Baiazid a căpătat un tată vitreg și o pâine în atelierul de mase plastice al acestuia. S-a înrolat doi ani în armată, apoi s-a pus cu burta pe carte. A ajuns bibliotecar la New York.

Ascuns 45 de ani printre terfeloage, ca un slujbaș mărunt, a tradus cuminte manuscrise din turca otomană, arabă, farsi, hindu, urdu și încă vreo zece limbi. Poate c-a avut noroc. Nobile rude de-ale sale s-au căpătuit mai subțire – șoferi de taxi sau cântăreți la țiteră în lupanarele Beirutului. Nu s-a căsătorit niciodată și n-a avut copii.

Când, după o jumătate de secol, otomanii au fost primiți în patrie, Baiazid  – care în 2009 preluase, conform canoanelor, șefia Casei Osman – n-a vrut să se ducă. Carismatica și castratoarea sa mamă a insistat: „Du-te și privește-ți țara cu ochii mei”. Atunci și-a amintit el cea mai frumoasă zi din viață, în care avusese norocul să-și vadă imperiul, de pe peron, prin ochii mamei sale.
În singurul interviu pe care l-a dat vreodată (vara trecută, jurnalistului Cemil Ozyurt), la remarca entuziastă că poveștile lui ar putea țese o carte, a replicat cu bonomia sa nedezmințită: „Nu o carte, câteva pagini”.

Până la urmă, s-a dus la Istanbul, în 1985. A vizitat ca un turist american Dolmabahçe și s-a întristat: geamurile erau murdare. S-a oferit să le spele.