Cine mai strânge azi sârma ghimpată?

Erau atunci, în mai 1990, pe malul râului, un milion de oameni. S-au îndesat câte 7- 8 într-o mașină, și-au lăsat Daciile și Oltciturile în câmp, aproape de mal, și s-au încolonat, cu copiii pe umeri, în cozile la care se așezau încă mecanic, să treacă între ora 13.00 și 19.00, cât le-a fost permis, dincolo.

Într-un puhoi care-și ținea respirația, cei care nu au încăput pe pod s-au agățat de marginea colosului de fier, cu picioarele atârnate deasupra luciului apei, așa cum se ținuseră ani de zile de ușa autobuzului, cățărați pe scară. De sus alunecau în apă, nu oameni, ci flori.

De pe malul românesc, unul s-a aruncat în apă și a pornit înot. L-a urmat altul, din partea cealaltă până când, în mijlocul râului oamenii aceia care, neavând până atunci decât o oră de program tv se uitau cu antene clandestine la tanti Ludmila, la „Povestea de seară” de la Chișinău ca acum la CNN, s-au prins într-o horă.

ULTIMA ORĂ Sorin Grindeanu recunoaște înfrângerea PSD-ului: „Un scor de 20% nu ne satisface”

00:51

BREAKING NEWS Anca Alexandrescu, revelația alegerilor. Este oficial, a obținut locul 2. Secretele celei care a îngenuncheat PSD-ul

00:35

Din toate părțile, se auzeau nume. „Măi, a lu” cutare! Unde ești?” Nume de rude nevăzute de zeci de ani sau niciodată. Oameni necunoscuți se îmbrățișau, vedeau în insul la care se uitau prima dată o șansă de a pleca în sfârșit de acasă, întâia oară, într-o vizită în străinătate.

A curs cu „chemări” după Podul de Flori. Erau niște hârtii administrative cu care treceai în cinci minute, încoace și încolo, o graniță închisă timp de 50 de ani. Cei mai mulți habar n-aveau ce caută, nu cercetau obiective turistice și n-aveau rude prea apropiate, dar se simțeau datori să-și facă rost de „o chemare”. „Avem chemare!”, strigau dezlănțuiți, în fața blocului, copiii ai căror părinți primeau prin poștă așteptata veste. Cu toții sfârșeau, previzibil, în talciocuri sau, dacă aveau noroc, în câteva caricaturi de magazine universale de tradiție moscovită. De acolo m-am ales atunci, după o plecare a mamei la Chișinău, cu o pereche de pantofi rusești din piele, de un verde inimaginabil în neocomunismul românesc, pe care i-am purtat cu o oarecare aroganță în primii ani de școală, dinainte să îmi vină bine și mult după ce au început să mă strângă.

Știu, tot de atunci, o întâmplare. Pe malul de est, câțiva bărbați tineri veniseră pe 6 mai 1990 la Ungheni nu să treacă dincolo, ci să adune. Au tăiat și au strâns apoi într-un val îmbâcsit de rugină sârma ghimpată de pe un kilometru de graniță.

Pentru că noi nu aveam nici Dacie, nici Oltcit, n-am fost atunci acolo și nici un an mai târziu, când s-a trecut invers, spre malul dinspre Vest. Despre Podul de Flori au vorbit însă zile în șir copiii la bloc și vecinii, la ieșirea din schimburi. Când s-a întors de la școală, a doua zi, tata a compensat printr-un bilet pe care-l pusese bine, într-o servietă rusească, lângă extemporale. În valul de euforie, copiii de pe Prut își scriseseră adresele pe foi împăturite cu grijă și le lăsaseră grămadă în brațele celor veniți care le-au împărțit, acasă, cunoscuților. Așteptau, în secret, un fir epic oricât de plicticos al vieții de dincolo pe care aveau să o trăiască, citind.

Așa mi-am scris, ani la rând, cu Natașa. N-am văzut-o niciodată de-aproape, deși, iată, se circulă acum liber. Nu ne imaginam pe atunci cum va arăta Skype sau Facebook, nu ne-am vorbit măcar la telefon; era scump, iar cabinele de pe stradă nu luau apeluri internaționale. Ne-am scris însă despre vacanțe (ale lor la Soroca, ale noastre la Năvodari sau la Slănic Moldova) și despre cărți, ne-am trimis fotografii și ne-am făcut planuri fără acoperire.  Și-am așteptat mulți ani plicurile acelea cu cuvintele românești înșirate, ciudat, cu caligrafie rusească, până când nici nu mai știu care din noi a încetat să mai scrie.

În 20 de ani trecuți de atunci, am avut colegi basarabeni și prieteni fascinați de Moldova, dar n-am trecut niciodată dincolo. Granița de pe Prut s-a trasat gros, și pe undeva firesc, în 2007, iar de atunci românii aceia „de dincolo” au devenit, de cele mai multe ori, doar suma decisivă a votanților în anii grei, electorali. Îi vedem uneori la știri ca fiind „cei 7000 cu domiciliul fictiv în același apartament pentru a-și face buletin românesc”. Alteori ca cei cărora „Guvernul meu le-a oferit 5000 de burse” ori pe care „Guvernul meu îi va ajuta cu 90 de milioane de lei”, storcându-le apoi și ultimul vot.

Nu îmi închipui, deci, că vor fi fost, în România, prea mulți cei care să fi observat măcar asocierea care s-a semnat ieri la Bruxelles. Toți ceilalți știu însă că a fost și greu și, poate, și riscant. Și-ar trebui ca ei să fie cel puțin un milion, măcar câte au fost speranțele duse de Prut, în ’90.