Condrea. Un caz de nesiguranță națională

Toate ipotezele – la ora când scriu – sunt încă valabile: sinucidere (cea mai plauzibilă), accident, asasinat, înscenare.

Moriștile propagandei se învârt amețitor, informațiile pe surse răstoarnă situații din oră în oră, ecranul atrage toți pricepuții, retrași în adormire de la tragedia din Colectiv.

Pentru cine cunoaște mecanismele aripării colective, tot acest balet al competenților de conjunctură era de așteptat.

Dispariția lui Condrea convine de minune celor care și-ar dori să vadă îngropat cazul biocidelor falsificate, le vine-mănușă patronilor patronului Hexi Pharma, complicilor din spitalele cu care își contractase marfa ucigașă. Dar asta nu exclude deloc că personajul s-ar fi putut sinucide. Nu ros de mustrări de conștiință. Psihologia sinucigașilor are multe alte resorturi, majoritatea deloc telegenice.

M-am săturat de fraze care încep cu „nu întâmplător”. Înțeleg însă forma aceasta postmodernă a determinismului vulgar. Ascunde clișee înghețate, convingeri ferme, pe care nimic nu le poate topi, interese mai mult sau mai puțin obscure.

Orice astfel de caz aflat sub lumina reflectoarelor bâzâie de profitori metafizici, gata oricând să-și demonstreze propriile teorii, dar și de profitori prozaici, mereu atenți să se justifice prin contaminare.

Ceea ce mă înfricoșează e fenomenul acesta de alienare colectivă, neîncrederea cronică în autorități – justificată de prostia, incompetența, minciuna, corupția, cuibărite până la cele mai înalte niveluri ale Statului. Cu orice rezultat s-ar încheia ancheta (chiar și cu acela de înscernare, foarte pe placul minților înfierbântate), teoriile conspirației vor pluti ca funigeii în zilele senine de toamnă. Lor, li se va adăuga curând concluzia pravoslavnică „l-a bătut Dumnezeu”.

De la un caz de siguranță națională, așa cum a fost definit de autoritățile statului, cazul Condrea – HexiPharma, odată cu moartea protagonistului-paravan, devine unul de angoasă colectivă, de profundă nesiguranță națională.