Cu spatele la Dumnezeu

Mă apropii apoi, așa, dezbrăcat de mine și de lume și de supărări, de strană, cu ochii trecând, printr-un abur, de la un sfânt la altul. „Du-te să te miruiește și tu!”, îmi spune un naș al meu, un tip pe cinste, ale cărui îndemnuri le urmez și azi, la vârsta mea, chit că uneori îmi par prea mult.

Așa că mă îndrept către altar și mă orândui la o „coadă” potrivită, la miruit. Mă gândesc, în drumul încet către preotul cu crucea frumos mirositoare a mir  –  gândindu-mă atunci că una este să te miruiască părintele, cu harul lui, Dumnezeiesc, neîndoielnic și alta să te miruiești, singur, cu nevrednicu-ți „har”, pe care-ți închipui că-l mai ai, odată ce te-ai acceptat amestecat în viermuiala politică, acolo unde, mai ales, uiți, mai repede decât să-ți amintești, de bunul Dumnezeu, (afară de clipele în care simți, uneori, junghiuri neașteptate-n piept) – că va trebui, într-un fel sau altul, așa cum încerc mereu, fără să reușesc, să evit a-i săruta mâna părintelui.

Cu asta nu mă obișnuiesc, mai ales după ce mi-am sfințit buzele atinse de țurloaiele, aproape descărnate, ale Mântuitorului, răstignit pe cruce. Mereu mi se pare un sacrilegiu.

FLASH NEWS Trei țări europene ar putea trimite trupe în Liban pentru verificarea dezarmării Hezbollah

21:56

MARIUS TUCĂ SHOW Dan Dungaciu cere calmarea tensiunilor politice din România: „Democrația are totuși nevoie de un minimal consens”

21:55

Și, totuși, înaintez, odată cu coada, spre părinte.

E tânăr. E chipeș. Are părul negru, bine aranjat și trăsături ferme, unghiulare, ascuțite, fără a fi, el, slab. Îi stă bine în haina preoțească. Și, biruind din tot acel negru – haină și păr – fața îi răsare surprinzător de luminoasă.

Realizez, cu o strângere imediată de inimă că, în fapt, caut „scuze” ca să-i sărut mâna – „cum face toată lumea”, vorba bunică-mii – și ea tânără, cu pielea albă, acoperită, în jos, spre încheietură, de o umbră de păr, negru și el.

Ajung, în sfârșit, în fața omului lui Dumnezeu, simt, o clipă, răceala mirului pe frunte, îi aud șoapta sfințită, murmurul rugii către Dumnezeu, simt iar mirosul acela tare, adânc, de mir și, ca de obicei, cedez, apropiindu-mi fața de mâna purtătoare de har, aproape atingând-o.

Și, deodată, cu o mișcare de prestidigitator, omul lui Dumnezeu, fără a-și mai lăsa mâna la sărutat, cu gând către Iisus, scoate din buzunarul sutanei și-mi întinde, aproape neverosimil, un pliant pe care scrie, mare și urât: „Mergi la referendum!”.

Trăiesc o clipă de suprapunere a realității nefirești peste sfârșitul unui vis frumos, în negura de ora cinci a dimineții. Îmi simt fruntea rece și oarecum cleioasă, ca o urmă de scuipat vechi. Dau să mă șterg, cu dosul palmei, instinctiv, fără revanșă și fără nemulțumirea prostului păcălit.

Îi întâlnesc privirea, o secundă, și el pe a mea. Și o lumină care i se stinge-n ochi, o fracțiune de secundă, ca o scuză nespusă, ca o îngânare, ca o înfrângere.

Își retrage mâna, odată cu pliantul de promovare a politicii, odios de cinică.

După o clipă de înțepenire a desprinderii de vis, o iau la stânga, trec, încet, pe lângă lumină tremurătoare a unui șir de lumânări și mă opresc abia afară, în ușa înaltă a bisericii, cu ochii descărnați de lumina soarelui.

În drumul către cimitir, Dumnezeu mi-a oblojit rana minții și am uitat de toată tărășenia.

Până ieri, când am văzut acea neverosimilă „conferință politică”, nerușinată, ținută într-o biserică din Prahova, unde, la o masă întinsă în fața altarului, politicienii organizatori de referendum stau cu spatele la Dumnezeu, în numele căruia vorbesc, ca să se așeze, chipurile, cu fața la creștinii aducători de voturi, convocați în naosul bisericii…