Curajul de a face un copil în România. Nebunia de a face doi

Deputații au decis astăzi dublarea alocației pentru copii, de la 42 de lei la 84, prilej pentru lungi dezbateri despre cât de greu se crește un copil în România și cât de benefică este această măsură. S-a vorbit (mai puțin) de o mare victorie politică a PNL care a impus schimbarea și (și mai puțin) de impactul bugetar al acestui ajutor de stat (1,8 miliarde de lei pe an). Câteva observații, la cald:

1. Principiul. Nu se cresc copii cu alocația de la stat. Mai mult, nu se fac copii pentru alocația de la stat. Cu toate acestea, pentru multe familii din zonele sărace alocația copiilor este singurul venit stabil. Și da, există români care fac copii pe bandă rulantă pentru a beneficia de alocația de la stat. Alocația copiilor devine astfel o formă mascată de protecție socială pentru adulți.

2. Suma. 84 e la fel de puțin ca 42. O familie care se bazează exclusiv pe acești bani n-o să cumpere niciodată pamperși și lapte praf, ci, într-un caz fericit, cartofi și pâine pentru toată casa. E bine ca oamenii în nevoie să primească un pic mai mult de ajutor. Dar revin: asta nu rezolvă cu nimic problema creșterii copiilor, ci o problemă de subzistență a adulților. Și mai cred că nu toată lumea are nevoie.

SĂNĂTATE Un comitet ales de Robert F. Kennedy Jr. a votat pentru renunțarea la recomandarea vaccinării copiilor americani împotriva hepatitei B de la naștere

04:54

SPORT Trump a primit Premiul FIFA pentru pace la tragerea la sorți a grupelor Cupei Mondiale: Sfârșitul războiului din Ucraina este aproape

22:49

Vedeți, este o problemă de principii și de sume. De gândire limpede și pe termen lung. Și de alegeri:

– alegem să încurajăm natalitatea într-o zonă săracă, condamnându-i pe copii la o viață de lipsuri, sau alegem să oferim condiții mai bune de viață și de educație pentru acești copii? Desigur, asta ar presupune un efort mult mai mare decât simpla dublare a alocației: înseamnă investiții în creșe, în grădinițe, în școli, în programe de pregătire continuă, în stimularea aptitudinilor și creativității celor mici ca să devină oameni mari pe munca și pe priceperea lor, în orientarea adolescenților către meseriile care le pot asigura o viață decentă și care le-ar reduce în timp dependența de stat.

– vrem să dăm aceeași sumă tuturor, și celor care n-au niciun venit, și celor care câștigă sute de milioane? Eu cred că experiența altor state, care diferențiază nivelul alocației în funcție de venit este o practică din care ne putem inspira. De asemenea, cred că multe familii cu venituri medii, în care ambii părinți merg la serviciu și în care nu există bunici în localitate care să stea cu cei mici, ar avea mai mare nevoie de creșe, de grădinițe sau chiar de bone „subvenționate de stat” decât de acest ajutor, indiferent de sumă. Adică exact de ceea ce au nevoie și cei din pătura cea mai săracă a societății.

Pentru multe familii din România, care și-ar putea permite să crească un copil cu tot ce-i trebuie, a face acest pas a devenit o probă de curaj: problema nu este cum să-l fac, ci cum să-l cresc. Și cum să mai și muncesc ca să fac bani în tot acest timp. Pentru multe tinere mame, găsirea unui job după terminarea concediului maternal devine o adevărată aventură. Mulți părinți se dau de ceasul morții ca să găsească o gradiniță decentă nu lângă casă, ci lângă serviciu: să-l duci, să-l iei, să-l plimbi, să fugi cu el la doctor când face febră și să-ți mai îndeplinești și sarcinile de la muncă, sub privirile încruntate ale șefului care are sau nu înțelegere față de prezența unei mogâldețe jucându-se printre calculatoarele angajaților („N-am avut cu cine să-l las…”) – iată câteva experiențe tari, românești, pe care le-au trăit probabil mulți dintre cei care citesc acest text. În aceste condiții, ideea de a-l face și pe al doilea copil pare, pentru mulți români din clasa medie, o adevărată nebunie.

Vrem, nu vrem, ajungem tot la educație, singura cale să ridicăm țara asta din orbecăiala ultimelor două decenii. Iar pentru asta avem nevoie de lideri cu viziune, care să aibă curajul de a crea condițiile ca noile generații de români nu doar să se nască, dar să și crească precum niște oameni liberi.