Cuvintele care smintesc

În omilia (predica) de azi-dimineață, Papa Francisc a comentat parabola zilei (Matei 23, 1-39). Mântuitorul îi mustră pe fariseii și cărturarii, care – cunoscând și propovăduind Cuvântul – nu-l aplică și loruși: „Un cuvânt creștin fără Cristos duce la trufie, la siguranța de sine, la putere de dragul puterii. Dar pe aceștia Domnul îi doboară, lucru care s-a petrecut constant de-a lungul istoriei Mântuirii (…), așa cum spune Fecioara Maria în imnul Magnificat (Magnificat anima mea Dominum – Preamărește, suflete al meu, pe Domnul): Domnul doboară trufia, orgoliul acelora care se cred stânci, care urmează un cuvânt lipsit de Isus Cristos, cuvânt ce poate fi chiar creștin, dar care este fără Isus Cristos, fără legătură cu El, fără a-L sluji, fără a-I înălța rugăciuni, fără a-L sluji și fără a-L iubi de Domnul”.

Rostit fără smerenie, cuvântul smintește: „Cu spiritul de umilință al discipolilor mântuiți de Domnul, să mergem mai departe, dar nu cu acele cuvinte, care – încercând să pară puternice – sfârșesc în nebunia trufiei. Fie ca Domnul să ne dăruiască harul smereniei, harul de a spune cuvinte în care să fie prezent Isus Cristos și care să fie clădite pe El”.

Ce m-a apucat, tam-nesam, să-l invoc pe Papa Bergoglio? Lehamitea pe care o trăiesc în ultimul an, privind vodevilul românesc (în loc să mă cuibăresc într-unul dintre ceasloavele mele, dispărând între filele lui, trăgând în urma mea ferecăturile și zăcând acolo, până trece viitura prezentului).

Mi-e tot mai lehamite să văd vel-dregătorii noștri cum ba se pupă, ba se spurcă, acompaniați fiecare de meterhaneaua lui, cum își vântură cuvintele în piața publică, cum și le atârnă ca rufele pe frânghie, în văzul prostimii…