Darius, artist fin, sau cât de greu e să furi

„Ce sunt banii pentru mine? Hârtia cu care te ștergi dumneata la c.. dimineața”, mi-a zis odată un domn versat, obișnuit să piardă și să facă într-o noapte sume fascinante pentru muritorul de rând, dar mizilic pe lângă șpăgile despre care aflăm astăzi de prin anchetele procurorilor. Ce voia el să spună, dincolo de faptul că rotea atâția bani pe degete, încât nu-i mai păsa de ei, era că banii nu contează în sine. Important e doar să-i ai și ce faci cu ei după aceea.

Privind la cazurile care se îngrămădesc pe bandă rulantă la ușa DNA, e mai ușor să înțelegi poate că, de la un nivel încolo, gluma cu „ți-e lene și să furi” nu mai e chiar o glumă. Pentru că să furi e ușor, până la un moment dat. E vorba de acel moment al epifaniei descrise de domnul de mai sus, când banii furați ajung atât de mulți, încât nu mai reprezintă în sine nimic. Iar atunci furatul devine greu, pentru că marea problemă e ce faci cu banii.

SPORT David Popovici a vorbit despre mentalitatea care l-a împins spre performanță. „Refuzam ideea că cineva poate fi mai bun decât mine”

22:03

FLASH NEWS O familie a fost salvată după ce a plutit 16 ore pe un jet ski în largul Thailandei

21:55

Din cele relatate de procurori, ați putea rămâne poate cu greșita impresie că fostul ministru de Finanțe Darius Vâlcov era un mare iubitor de artă. Totuși, 101 tablouri cu semnături de la Picasso și Renoir la Tonitza și Baba sunt o colecție pentru care pasionații ar da orice. Omul, zic procurorii, voia chiar să deschidă o galerie de artă. Adevărata față a colecționarului Vâlcov este dată însă de faptul că această sută de tablouri a fost găsită pitită pe sub paturi, prin pereți, alături de lingouri de aur și bani cash. Nu expusă undeva, cum ar face orice iubitor de artă, ci pitită prin cotloane și seifuri, așa cum au obiceiul, forțați de împrejurări, gangsterii.

Iubitorul de artă Vâlcov era de fapt un iubitor de șpagă. Marea problemă a lui și a anturajului său nu era unde să expună arta, ci cum să-și mascheze șpaga de milioane de euro luată. Pentru că banii la sacoșă, banii încărcați în mașinile prietenilor, care făceau curse prin toată Oltenia, ca să-i schimbe la casele valutare, lasă urme. De ce un lingou și nu o limuzină, veți întreba? Ce mare lucru un lingou de 35.000 de euro, cât costă un kil de aur? Pentru că 20 de centimetri de lingou se ascund mai ușor decât un Mercedes sau un Audi.

Arta pentru Darius Vâlcov și prietenii săi, cel puțin din spusele procurorilor, nu era un scop, ci un mijloc: camuflajul pentru șpagă, căci tablourile ocupă puțin loc, nu lasă urme vizibile și își cresc singure valoarea.

E greu să furi așa, cu milioanele, pentru că la acest nivel al furăciunii, e greu să mai ascunzi banii. Nu poți să-i pui la bancă, nu poți să-i ții în casă, nu poți să-i investești în chestiuni prea vizibile. Ali Baba avea un trai ușor cu peștera sa de poveste. Mafioțelul de cartier își face și el un bar, un salon, o spălătorie. Mai spală ceva bani acolo, dar el fură cu miile sau zecile de mii, nu cu milioanele. Însă hoții de anvergură, cu funcții publice și nu numai, fac eforturi mari. Vanghelie a investit în imobiliare, prin interpuși, Vâlcov a investit diversificat, ca un bun ministru de Finanțe ce era, nu și-a pus toate ouăle în același coș – imobiliare, firme, artă, aur. Udrea a mers și ea spre imobiliare, dincolo de luxul ei vestimentar.

Hoții cu un trecut în afaceri au un trai mai ușor. Pot masca șpaga prin vânzări anterioare, pot afișa produsul infracțiunii lor, precum Cocoș, Niro sau alți afaceriști. Dar Darius Vâlcov cum să justifice vile, hoteluri, sau produse de lux în care să se reflecte cele 2 milioane de euro despre care vorbesc procurorii? Uitați-l pe bietul Cristian David, care a trebuit să-și bage mama la înghesuială, ca să mascheze 60.000 de euro într-un apartament pe numele ei, care nu a fost vândut niciodată.

Cei ca ei, dar nu numai, folosesc contractele fictive cu diverse firme ale apropiaților sau complicilor, pentru a masca șpăgile. Problema cu apropiații, după cum se vede tot din dosarele DNA, este că la un moment dat aceștia te vor turna.

Pentru că un „pulifrici”, așa cum își numea Darius Vâlcov anturajul care îi împrăștia diversificat șpaga spre mascare, își va pune negreșit întrebarea, odată prins la înghesuială de procurori: „de ce să trag doar eu pentru furăciunea altuia?”. Nu toată lumea e Monica Iacob Ridzi, care s-a ales cu 5 ani de pușcărie pentru că a comis ilegalități de fructul cărora s-au bucurat alții și a tăcut mâlc, doar pentru a fi apoi catalogată de tătucul Traian Băsescu drept „generația ratată”.

De-aia e greu mai ales după ce furi. Nu prea mai rentează, mai ales în ritmul ăsta de lucru al DNA și SRI. Dar până acum, în România, a meritat riscul. Toți o făceau, mai mult sau mai puțin, abuzând de funcțiile la stat, infim de puțini erau prinși, iar bănuțul rămânea tot al lor și după pușcărie. Avem multe exemple de demnitari și persoane publice care trăiesc cu mult peste posibilitățile lor financiare oficiale. Pentru că până acum, se pare, doar cetățenii de rând și-au pus întrebarea logică „de unde-au ăștia, domne, atâta?”. Mai nou, de vreun an-doi, au început să se întrebe și „organele de anchetă”.