De ce-aș pleca. De ce aș mai rămâne?

Zilele trecute, am citit povestea lui Ștefan Mindea, un medic de 38 de ani care a absolvit la Stanford și a devenit cel mai tânăr șef al secției de neuro-chirurgie din cadrul acestei universități de top, dar care a decis să se întoarcă în România din dorința de a schimba sistemul medical de aici. La sfârșitul anului trecut, una dintre cele mai bune prietene îmi spunea că a decis să părăsească România și să o ia de la capăt într-o țară mai friguroasă și cu oameni mai puțin prietenoși. Mi-a spus că o face pentru un salariu decent, care nu presupune neapărat să muncești 12-14 ore pe zi și, de multe ori, weekend-urile, ca în țară; mi-a mai spus că în țara de adopție viața este prețuită de sistem, pentru că atunci când o femeie naște, copilului nu i se face externarea până când un angajat al spitalului nu se asigură că acasă are condiții minime pentru a îngriji un nou-născut.

În fața acestor două povești am făcut următorul exercițiu.

De ce-aș pleca. Din cauza tuturor lucrurilor care mă revoltă. Pentru faptul că în România o femeie cu degetele amputate nu este pensionată definitiv și este chemată anual în fața unei comisii care trebuie să constate că între timp nu s-a întâmplat o minune și nu i-au crescut degetele la loc. Să mai spun că de fiecare dată aranjează frumos într-un plic jumătate din pensia pe o lună de teamă că medicul o va declara aptă de muncă, deși este evident că nu poate să muncească?!

ALERTĂ Un dispozitiv de epilare cu laser a declanșat o alertă cu bombă pe un aeroport din Australia. Cum a fost posibil

16:16

EXCLUSIV Mărturii terifiante din „liftul groazei” de la Ministerul Transporturilor: „Am căzut dintr-o dată și credeam că nu ne mai oprim”

16:14

Pentru că aici, dacă statul vrea mai mulți bani de la tine, dă imediat o lege, iar în momentul în care te duci conștiincios să plătești, funcționara de la ghișeu îți spune că nu îți poate lua banii pentru că nu are încă norme de aplicare. Și apoi uiți. Dar statul nu uită și, după trei ani, primești direct somație și titlu executoriu. De frică să nu-ți blocheze conturile, te duci și plătești banii pe care ai vrut să-i dai la un moment dat și nu ți i-a luat, plus penalizări. Te consolează numai faptul că, odată ajuns la Administrația Financiară, constați că nu ești tu singurul prost fricos care a dat fuga să-și plătească datoriile la stat. Nu ai timp și nervi să te duci și să întrebi de ce în trei ani nu te-a anunțat nimeni că ai datorii. Pe asta se bazează și ei.  

Pentru că tinerii de 23-25 de ani trebuie să accepte joburi de 200-250 de euro în cazul în care au marele noroc să-și găsească un loc de muncă după ce termină facultatea. Nu au încotro și au înțeles că în România dacă ai carte, dar nu ai și pe cineva, e degeaba. E suficient însă să îndeplinești doar cea de-a doua condiție.   

Pentru că în România, dacă se prăbușește un avion, echipele de salvatori ajung după șase ore, timp în care doi oameni mor, iar autoritățile dau apoi vina pe victime susținând, printre altele, că au dat prea multe telefoane, ceea ce le-a bulversat operațiunea. 

Pentru că în România, guvernul mărește acciza la carburant pe motiv că nu sunt suficienți bani la buget, iar apoi anunță că vrea să ajute aproape un milion de români să-și plătească ratele și suplimentează cu 10.000 biletele de tratament balnear pentru pensionari. Nu cred că mai are rost să continui, mai ales că oricare dintre noi poate contribui la această înșiruire.

Și totuși, de ce aș mai rămâne? Pentru că vreau să fiu lângă părinții mei când va veni acel moment. Pentru că vreau să-mi aud copilul spunându-mi „mamă” în aceeași limbă în care am spus și eu. Pentru că aici sunt câțiva oameni pe care pot să-i sun la 2 noaptea dacă am o problemă. Pentru că indiferent unde aș lucra, se va găsi un coleg care să-și împartă mărul cu mine dacă mi-e poftă și unul altul care să-mi dea ultima țigară din pachet dacă eu am rămas fără. Pentru că aici, pe stradă, oamenii le zâmbesc cu sinceritate copiilor pe care nu-i cunosc. Pentru că dacă voi reuși aici, satisfacția va fi și mai mare, iar dacă nu, nimeni nu mă va putea acuza că nu am încercat.

Pentru toate astea și pentru că din când în când apar nebuni frumoși ca doctorul Ștefan Mindea care spune că vrea să schimbe sistemul medical din România, sau profesori ca Mirela Miron, care își acceptă vocația de profesor chiar dacă asta înseamnă un salariu mizerabil, ori țărani ca aceia din Apuseni care pleacă noaptea în creierii munților să caute niște oameni pe care nu-i cunosc și uimesc o țară întreagă cu lecția lor de normalitate. Astfel de oameni, cu astfel de povești, îmi întăresc speranța, prostească ar zice unii, că există șanse pentru o altfel de țară dacă schimbarea și normalitatea ar începe cu fiecare dintre noi.