De ce s-a dat drumul dosarelor mineriadei

Dacă nu vă supărați, știe cineva unde era statul român în zilele acelea în care ne-au băgat minerii – conduși de toți securiștii triști – în șut? În care ne-au coborât în abataje? În care ne-au băgat în pământ?

Uite, eu unul, care, pe 13 iunie 1990, mi-am copt pantofii la flacăra autobuzului-simbol, incendiat de milițienii lui Chițac, ca o chemare vie a minerilor spre București, nu l-am văzut.

Sătul, până peste cap, să scriu, ani de zile, că mizeria mineriadelor criminale a fost pusă la cale de organele fostei securități, cot la cot cu ultima emanație politică a vechiului regim, astăzi, când lucrurile par să fi intrat – perfid de târziu – pe un făgaș normal, am să-mi permit să mai pun, pentru ultima oară, aceste întrebări.

ECONOMIE Cât mai rezistă piața imobiliară? Gândul prezintă analiza experților care îți spun dacă e bine să cumperi acum o locuință sau să mai aștepți

06:00

EXCLUSIV O revoltă a celor mai periculoși pușcăriași, înăbușită în ultimul moment. Ce s-a întâmplat cu liderii răzmeriței

05:00

Să-mi spună cineva unde erau milițienii democrației, atunci când „minerii” – general vorbind – întindeau creieri nevinovaților pe pereții clădirilor pe care încă mai scria „Jos Ceaușescu – Jos comunismul”?

Unde se aflau toți garanții democrației? Toți emanații? Toți gușații comuniști, care abia puseseră gheara pe beneficiile revoluției, disperați să nu cumva să piară societatea-socialistă-multilateral-dezvoltată, și ei, odată cu ea?

De unde au fost scoaei toate fiarele, conduse de securiști, prin oraș, ca să rupă oase de „golani”, „fasciști” și „legionari”, de fapt, cetățeni care nu făcuseră alta decât să ceară alegeri corecte în România postrevoluționară?

Unde au fost Iliescu, Roman, Măgureanu, Diamandescu, Chițac, Stănculescu, Cazimir Ionescu, Gelu Voican Voiculescu și toți ceilalți, care se scuză, acum, susținând că nu ei i-au chemat pe mineri la București?

Unde se aflau atunci când ar fi trebuit să ridice pumnul revoluționar – ca în posterele de propagandă – în fața hoardelor, cerându-le să înceteze să distrugă, să lovească, să bată, să schilodească, să umilească bucureșteni, tineri și tinere, care și-au vomitat mațele pe străzi?

De ce nu i-au împiedicat să ucidă, să pulverizeze simboluri, să umilească oameni nevinovați, să devasteze sedii de partide istorice, să rețină și să aresteze, după bunul plac, cetățeni ai unei republici democrate?

Unde erai stat român, emanație puturos-postrevoluționară, atunci când nevrednici cu fețe schimonosite de ură îi aplaudau isteric pe suboamenii care schingiuiau, rânjind de plăcere, cetățenii pe care ai jurat să-i aperi cu prețul existenței tale democratice?

Au fost înregistrați, la morgă, reprezentanți ai statului, căsăpiți pentru că ar fi ridicat mâna împotriva bâtelor minerești? Împotriva „furtunurilor cu piuliță”, manevrate de securiști odioși, îmbrăcați în haina, impecabilă, a „ortacului” fruntaș? Și aici îi dau dreptate lui Miron Cozma, care amintește de existența unui grup imens de securiști și feseniști-diversioniști, infiltrați în masa minerilor; doar că ne contrazicem pe numărul lor final.

Scuzele de genul: nu noi, regimul, i-am adus pe mineri la București; odată veniți, n-am știut ce să facem cu ei și i-am trimis la curățenie, prin oraș; i-am scăpat de sub control; le-am mulțumit încercând să-i convingem să se ducă, să plece, să dispară – sunt culmile penibilului.

Iar dacă, prin absurd – nu cred o iotă, dar să admitem ipoteza de dragul concluziei -, doar oculta securistă ar fi pus la cale mineriadele, așa cum susțin cei chemați la anchetă, pentru a împiedica drumul României spre democrație, reprezentanții regimului în discuție sunt, cu atât mai mult, de condamnat.

Pentru că nu i-a chemat nimeni în fruntea țării, în decembrie 1989, câtă vreme habar n-aveau ce e aia democrație, stat de drept și apărarea demnității cetățeanului.

Și, mai ales, câtă vreme s-au lăsat umiliți și călcați pe cap de structurile fostei securități ceaușiste.