• Publicat:
Puterea Gândului

Din nou, „Ar fi fost prea frumos”

Din nou, „Ar fi fost prea frumos”
Poate că avem vocația eșecului suprem; a eșecului sublim, pe muchie de cuțit. Dar, cu siguranță, copiii ăștia ai „Naționalei U21" ne-au redat, prin eșecul lor, mândria unei ratări monumentale.

Pare aiurea ce spun?! Pare mioritic?! Pare că accept să ne întrupăm din jale, ca Electra?!

Nici vorbă! Eu redau aici sloganul genial pe care l-am auzit, în trecere, izvorând din boxele bătrânului meu Logan, acum două nopți: „Unde nu ajung picioarele, ajunge inima”…

Asta e! Iar Hagi, „Regele Hagi”, a tradus: „E o performanță unică, merită toate felicitările. (…) Această generație a reușit mai mult ca noi”.

Păi, dacă zice regele…

Poate că așa am fost noi construiți, ferici-ne-ar Dumnezeu: să ajungem sus, pe coama muntelui, în arșița zilei, sau a nopții, sau a izbânzii infinite și, când să-nfigem steagul, să rămânem fără mângâierea lui Dumnezeu; fără adierea aripii heruvimului; fără șoapta din suflet a serafimilor; fără gaz în plămâni…

Dacă mă-ntrebi pe mine, îți spun că sublimul acesta, al eșecului monumental, e materializarea unui blestem:  poate a lui Maradona, după America ’94, poate a lui Marcos, după al patrulea penalti, apărat de Dukadam, cu Sevilla; poate a lui Pele, după ce i-a scos Tamango libera perfectă, care se ducea în vinclu, la Mexico ’70, la 3-2 pentru ei.

Absolut, că e un blestem, de vreme ce pierdem Cupa Davis, în București – ca să ne întoarcem la titlul lui Chirilă, deși, în respectiva carte nu e vorba despre înfrânerea din finala de la București, din 72, ci despre cele din SUA (Cleveland, 1969, și Charlotte, 1971) -, la o diferență de numai un set, smuls de Smith, lui Țiriac (a doua rachetă), în uralele infinite ale mulțimii de pe Progresul: Ți-ri-ac! Ți-ri-ac! Ți-ri-ac! – după ce Năstase (prima rachetă) pierduse primul meci, cu același Smith, fără drept de apel, atunci când nimeni nu se aștepta.

Musai că e blestem, când Kennet Andersson sare cu o jumătate de metru mai sus decât Prunea, cu tot cu mâinile lui de doi metri, în aceeași Americă, înscrie cu capul și clacăm, în sferturi, cu Suedia.

Evident că e un blestem, când, la 2-1, „capul” lui Pușcaș lovește mâna întinsă, în disperare, a lui Nubel și, de la un posibil „suprarealist” 3-1 pentru noi, se face, normalul pariorilor, 4-2 pentru Germania.

Dacă toate celelalte eșecuri sublime purtau un nume de vinovat, de la Ilie Năstase, la Florin Prunea, astăzi, nici măcar n-ai pe cine „înjura”.

Sublimul eșecului a fost fără greșeală – unul făcut la zi mare. O minune de fiasco, mai ceva ca-n Zorba: „Hei Boss. Ai văzut vreodată o prăbușire mai măreață?!”, întreba, vrăjit, omul nostru.

Dincolo de toate, însă – de frumusețea acestor copii, de lacrima orgoliului lor de venetici, împinși de mândrie și talent în fotbalul mare, dincolo de secunda căderii sublime, în capul/sufletul meu rămâne statuia, încă neconstruită cu adevărat, a „Regelui Hagi”.

Omul acesta, machedonul acesta, românul acesta infinit, a reușit, cu ambiția, cu patriotismul și cu banii lui, să pluseze – ei bine, da, cu furia gambler-ului posedat -, un all-in de zile mari, pe cartea copiilor României.

Și, dacă unii, aciuiți prin preajma lui, reușiseră să îngroape fotbalul românesc, în beneficiul propriile interese, Hagi, prin sufletul lui și munca/talentul acestor copii – și prin emulația creată -, a reușit să ne redea mândria pe care, generația lui, ne-o inoculase, ca pe un drog, în suflet/minte/sânge.

Cred că nu exagerez dacă îmi permit să spun aici, cu toată inima, „Vive le Roi Hagi!”. 

Inchide