Doar o națiune de loaze își urăște dascălii

N-am să pot vedea niciodată vreo piesă de Caragiale fără să-mi aduc aminte de lectura profesoarei mele de română din Mihai Viteazul. N-am să mă emoționez vreodată într-un muzeu de istorie fără să-mi aduc aminte cu drag de Moș Mugur, profesorul cel mai iubit dintre toți. Și chiar când am să urăsc ceva din toată ființa mea, n-am să urăsc mai mult decât am urât matematica, la 18 ani, când era ea sau prietena mea. Fără să pot alege, că aveam examen de admitere!

Se vorbește mult zilele astea despre profesoara care ar fi pretins un cadou mai frumos la sfârșit de an. Dar nu se vorbește deloc despre cadoul urât pe care România îl face în fiecare zi dascălilor ei:

FLASH NEWS Luca Niculescu: „Nici nu mă gândesc să îmi depun mandatul”

21:23

ULTIMA ORĂ Luca Niculescu vrea să fie premier până în 2028: „Joi intenționez să depun programul de guvernare”

20:45

Viața lor.

Da, chiar viața lor, așa cum e ea acum. V-ați întrebat vreodată care e diferența între promisiunea meseriei de profesor și realitatea ei, cu adevărat? V-ați gândit vreodată că pentru un copil care își iubește profesorul și chiar reușește să ajungă ca el, rezultatul e de cele mai multe ori nefericirea? V-ați gândit la cum se simte un om căruia, în afară de tot mai puțini dintre elevii lui, aproape nimeni în restul societății nu-i acordă respect? V-ați întrebat cum pleacă acasă în fiecare seară un intelectual al cărui statut de profesor e luat în râs de gloata care nici măcar nu mai are vreun motiv să-și amintească la ce e bună învățătura?

Gândiți-va cum e ca în fiecare zi să realizezi că în jurul tău respectul ajunge la loazele cu relații și poziții nemeritate. Că funcțiile merg la canaliile de partid capabile de orice mizerie. Că banii ajung la analfabeți. Și că viitorul nostru, al tuturor, e girat de repetenți și impostori.

Gândiți-vă cum e să știi, ca dascal, câte parale face fiecare dintre cei care au ajuns în posesia acestei țări. Doar deschizând televizorul și urmărindu-le gramatica și ideația. Gândiți-vă cum e să știi că, orice ai face, respectul majorității producătoare de lână (căci ce altceva pot face oile?) va merge la ăștia. La cei care nu știu, dar se bat cu pumnii în piept, pentru că doar el nu sună a gol. La elevii cei mai proști ai națiunii, dătători dintr-o dată de modele, ctitori de capele, inventatori de tunuri și țepe și loaze care-ți râd în nas:

„Da, bah, n-am avut nevoie de învățătură! M-am descurcat!”

Despre asta e vorba. Nu despre salariul mic și privatiuni. Ci despre conștiința că dimineata, când ajungi la catedra și ridici capul la copiii tăi (pentru da, pentru un dascăl adevărat chiar sunt copiii LUI), e tot mai greu, cu fiecare zi, să le spui fraza care te-a adus și pe tine în această meserie:

„Dragii mei, școala te face cu adevărat om…”