Empatia selectivă a coaliției ad-hoc americano-franco-britanice

Nimeni nu poate fi atât de naiv încât să creadă că atacul cu rachete americano-franco-britanic asupra unor obiective din Siria, bănuit a ascunde arme chimice și biologice, a fost lansat de dragul populației sau în memoria celor aproape 2000 de sirieni (din 500.000) care au murit gazați în propria lor patrie.

Mereu e vorba despre interese și calcule reci.

În cazu lui Donald J. Trump – calificat în editorialul din New York Times de acum două zile drept „un președinte impulsiv cu   o judecată dubioasă” demersul se cheamă „wagging the dog”.

Pentru toți trei (liderul de la Casa Albă, președintele Franței și premierul britanic) e frustrant din cale afară să vadă cum, pe greșelile lor strategice, Rusia și Iranul s-au înstăpânit în Siria și domină Orientul Mijlociu. Relația strânsă cu anumite țări din Golf, faptul că prințul moștenitor Muhammad bin Salman al Arabiei Saudite, conducătorul de facto al teocrației, a fost primit cu onoruri la Washington, Londra și Paris, împărțind cu mărinimie miliardele de petrodolari, nu-i ajută pe liderii marilor democrații occidentale să recâștige regiunea. Îi impinge doar spre o empatie selectivă – se încăpățânează să nu vadă dezastrul umanitar creat de saudiți în Yemen, de pildă.

EXTERNE Alertă în Franța: cinci drone au fost detectate deasupra bazei navale Île Longue care găzduiește submarinele nucleare ale țării

14:50

SOCIAL Unde petrec românii de Moș Nicolae. Cele mai căutate orașe din perioada 5-7 decembrie 2025

14:49

Intervenția tripartită în Siria – pe care populația care a ieșit pe străzi să sărbătorească încheierea atacului a numit-o „agresiunea trilaterală”, cum a fost imediat branduită de propaganda regimului de la Damasc, amintind de anul 1956, când tot trei țări (Marea Britanie, Franța și Israelul) au sancționat naționalizarea Canalului Suez – n-a fost primită cu bucurie. Firește că nu e nici o legătură între episodul naționalăzării Suezului și situația de astăzi, dar memoria emoțională a celor din zonă are voltele ei.  

Cele o sută de rachete n-au schimbat nimic, iar pagubele pe care le anunță Pentagonul s-ar putea să fie mai mici, pentru că, preveniți de tweetuielile lui Trump, sirieni și-au pus, probabil, instalațiile la adăpost.

Trebuie spus că mulți cetățeni din Orientul Mijlociu l-au simpatizat inițial pe Trump, până când au priceput că n-are de gând să rezolve problema-cheie a zonei, premisa tuturor relelor, relația israeliano-palestiniană. Acum, @realDonaldTrump a devenit subiectul celor mai deșănțate anecdote.

Reacțiile oficiale ale statelor din regiune au fost cât se poate de previzibile. Țările Golfului au salutat intervenția militară chirurgicală. Irakul și Egiptul s-au poziționat împotrivă. Dacă reacția Irakului nu e surprinzătoare (acolo Iranul are un cuvânt greu de spus), cea a Egiptului e cât se poate de interesantă, fiindcă e în contradicție cu a sponsorilor săi (Arabia Saudită, Emiratele și Kuweitul). În parlamentul de la Cairo s-au purtat discuții aprinse, au fost invocate minciunile președintelui Bush înainte de invazia în Irak. (Ceea ce leagă regimul lui Bashar al-Assad de regimul al-Sisi e ura față de Frații Musulmani).

Mai grav e că ultimele Tomahawk-uri resuscită vechea ostilitate față de Occident, făcând jocurile Rusiei și umflându-i credibilitatea.