Europa de azi și mizeria ei. Circul de la Vilnius și circarii lui lipsiți de talent

Niciodată Uniunea Europeană, în puțin de lunga ei existență nu a fost mai ridicolă decât în ultimii doi ani. Și niciodată nu a avut lideri atât de neconvingători când era cea mai mare nevoie de astfel de oameni. Iar la Vilnius s-ar fi desfășurat se pare, azi ca și ieri, un summit crucial soldat cu primirea Moldovei și a Georgei într-o înțelegere de perspectivă îndoielnică și bizară.

În vreme ce la Kiev se dau acatiste pentru primirea țării în UE la sfântu-așteaptă, la Londra, Paris sau Berlin se vâd bule papale: pocăiți-vă nefericiți ai Estului, aveți credință, mântuira voastră e la doi pași. Doar că ea costă!

Niciodată UE nu a fost o mai mare maimuțăreală. Și, totuși, cât de fascinantă rămâne această religie!

De la 1 ianuarie 2014 România este obligat să vândă pământ cetățenilor din UE care vor dori să-l cumpere, la prețul pieței, desigur, dar românii s-ar putea să nu beneficieze de întreg dreptul la muncă în țări ale Uniunii – la prețul pieței, firește – și cu atât mai puțin de drepturile sociale ce derivă din calitatea lor de cetățeni europeni. Deși ambele prevederi sunt cuprinse în aceleași acorduri convenite cu mulți ani în urmă.

Nimeni, nici Comisia Europeană nici Marea Britanie, Franța sau Germania nu explică convingător ce e cu povestea asta. Sunt cele două milioane de româniplecați din țară cerșetori prin Europa? De când și cât plătește Europa pentru ei? De când Olanda nu mai poate respira din cauza românilor?

Pot paragrafele de mai sus fi aliniate unui discurs naționalist? Sunt scrise de mine, iar eu cred că nu. Pur și simplu încep să mă cred vinovat fără să fi comis vreun păcat.

Teama de a fi acuzați de naționalism, de ridicol în ultimă instanță, aproape că ne-a paralizat. Nimeni nu mai mormăie pe aici mai nimic despre drepturi și libertăți de teamă de a nu mai fi acuzat de cine știe ce apucătură perversă. Reprezentanții noștri din Parlamentul European sunt aproape morți, ici colo o voce firavă – Weber, Macovei, cam atât. Ministerul de Externe nu poate face prea multe multe. Pur și simplu ne este teamă tuturor sau silă.

Dacă, în continuare, UE ține neapărat să lase România și Bulgaria în afara Spațiului Schengen fără ca oamenii din aceste țări să aibă drepturi egale cu ceilalți, atunci cea ce s-a întâmplatazi la Vilnius -unde Moldova și Georgia parafazau de zor acordurile de asociere,iar marea jale este că Ucraina a trădat idealurile și se îndepărtează de UE – nu este cumva doar un circ?

Iar dacă e circ, circ să fie.

Așa cum stau lucrurile acum mai interesantă pentru UE era piața ucraineană de aproape 50 de milioane de locuitori decât dorința de a extinde raiul libertății. Și atunci, dacăla mijloc sunt doar interese economice – în ultimă instanță eliminarea taxelor vamale -, de ce nu și-ar băga coada și Rusia?

Vorbim cu toții de economii libere, competitive. La București a avut loc în această săptămână un summit Europa de Est-China. UE are relații comerciale cu China de 500 de miliarde de euro, anual. Relațiile Vestului Europei cu Estul ei înseamnă cam dublu – relațiile comerciale ale României cu UE au fost de 98 mld. euro, anul trecut.

UE are, de zece ani, un parteneriat strategic cu China, adică de pe vremea când România nu aderase. Doar că UE are probleme cu China, – nu una, ci multe. Între altele: dacă China vrea să-l de afară din corul ei pe vreun mare șmecher occidental, o face într-o secundă. Dacă marele șef chinez mișcă din deget a nemulțumire atunci e posibil ca nu o mare companie, ci multe, să-și ia catrafusele și să se mute. Așa se întâmplă și cu Rusia.

Cu România, spre deosebire de China sau Rusia, unii parteneri din UE nu au decât o singură problemă, vedem acum. Posibilele ajutoare sociale primite de românii care nu au altceva de făcut decât să întindă mâna și să atenteze la bunăstarealor. Iar ei se simt copleșiți de parcă i-ar fi invadat chinezii.

Câte ajutoare au primit românii din Marea Britanie în 2012 și cât înseamnă ele, ca procent din profitul net al unei companii britanice de telefonie prezentă în România?

Ar fi bine de știut pentru toți, nu de alta, daraderarea României la UE și a Estului european întreg, iar acum a spațiului ex-sovietic a fost și este o afacere. Pentru toți.

Ar trebui să știm nu doar cât câștigăm noi din afacerea UE – și am câștigat, da. Dar Occidentul nu a câștigat nimic?

Ce spune David Cameron este uluitor. Cetățenii țărilor sărace din Europa să nu mai aibă dreptul de a călători sau de a munci liber pe unde le trece cărarea.

Așa a fost cândva înțelegerea, dar nu mai e. În schimb, companiile lor venite aici rămân cu toate drepturile – și sunt drepturi ce derivă din tratatele comunitare, nu-i așa?

România poate să semneze orice înțelegere cu China, dar doarașa – eu deschid la tine un institut cultural, tu la mine unul. Eu învăț chineză, tu română. Contractele comerciale trebuie să respecte însărigorile UE în virtutea acestui tratament comun pentru statele membre.

Ce vrea să zică asta? E permis în România să ai profit de peste 100 de milioane de euro anual cu marjele 5- 10-15%. Este firesc să plătești tu, companie occidentală în România, salariul minim pe economie de 850 lei (200 de euro) ca să raportezi apoi profit net la finele anului de 20-30 de milioane de euro.

Este tonic să te rățoiești la guvernul român că alungă investitorii străini – cei cu marje de profit de 5-10% aproape uluitor pentru lumea în care trăim, dacă nu faci afaceri cu chinezii sau iranienii aflați sub embargou – pentru că majorează salariul minim cu 50 de lei, dar să ți se pare firesc ca Germania să introducă salariul minim (8 – 9 euro pe oră, adică în jur de 1.600 de euro pe lună).

Nimeni nu vrea să se întoarcă de unde a plecat, mai ales când crede că a plecat pe drumul bun.

Pentru România, toată povestea tinde să devină una nu serioasă, ci foarte serioasă.Adică cum: au trecut 7 ani de la integarea în UE și, de șapte ani, noi mergem din mai rău în mai rău?

Tot ceea ce am spus mai suspot fi mici prostii pentru unii. Ele cântăresc în mersul lucrurilor, au importanța lor și pot influența gandirea. Pentru alții, pot însemna nimic, dacă nimicul însemna ceva.

Povestea asta este mai degrabă banală, este de când lumea. Dar se poate sfârși și foarte prost.

Marile crize au putut fi trecute când la cârma unei comunități – că s-a numit popor, imperiu sau comunitate voluntară de state- au fost oameni curajoși.

Ucraina a întârziat o mare șansă a ei nu pentru că presiunile Rusiei au fost colosale, ci pentru că liderii ei au fost fricoși. De cealaltă parte, niciunul dintre marii șefii de stat de azi din Europa Occidentală nu merită titlul pe care îl are.

De ce nu ar fi acești banali ai istoriei semnul că, de fapt, nu avem nevoie de mari oameni acum pentru că nu suntem atât de jos pe cât credem?