Interstellar – A cincea forță a Universului

Spectatorii fascinați de Interstellar, ultimul film al lui Christopher Nolan, e posibil să fie minoritarii din a doua categorie – cei care au privit din copilărie stelele ca pe niște luminițe de semnalizare a drumului spre adâncurile Universului.

Un drum pe care ar pleca oricând, cu siguranța că, într-un anume fel, cândva, împotriva tuturor legilor fizicii sau, dimpotrivă, în acord cu ele atunci când sunt privite de acolo, de Sus – se vor întoarce, aidoma lui Cooper. Eroul lui Nolan pleacă  pentru a salva omenirea, așa cum o fac nenumărați alți superheroes din filme SF apocaliptice. De ce? Din iubire –  sună și asta déjà vu și patetic.

Dar când iubirea dintre ființele omenești este văzută ca o a 5-a forță fundamentală a Universului, alături de gravitație, electromagnetism, forța nucleară slabă și forța nucleară tare, ideea te aruncă într-un vertij intelectual și sufletesc.
Hai să ne gândim… Nu să gândim, să ne gândim…

ACTUALITATE Dian Popescu: „ Cea mai mare nenorocire în România este că 7 milioane de români îi avem afară”

21:00

SĂNĂTATE Dieta atlantică, una dintre cele mai echilibrate soluții alimentare. Ce o face specială și de ce medicii o recomandă

20:47

Forța nucleară slabă, responsabilă pentru dezintegrarea radioactivă, se manifestă la contact sau la distanțe foarte mici. Și forța nucleară tare, care ține nucleul la un loc, acționează la distanțe infinit mici. Gravitația și forța electromagnetică sunt invers proporționale cu pătratul distanței. Iubirea, în sensurile apostolului Pavel, este independentă de spațiu. Un bărbat, Cooper, și fiica lui, Murph, pot fi la milioane de ani lumină depărtare unul de celălalt fără că intensitatea conexiunii sufletești dintre ei să scadă.

Și pentru Timp iubirea este un invariant. V-ați închipuit vreodată cum ar fi să-ți întâlnești fetița sau iubita ajunsă în adâncul bătrâneții, în vreme ce tu ai rămas încremenit la 40 și ceva de ani, ca astronautul Cooper?

Fiecărei forțe fundamentale îi corespunde un câmp și o particulă. Cum arată particula lui Dumnezeu, bosonul Higgs, știm din martie 2013, cum arată particula iubirii nu știm. Dar nici gravitonul, particula asociată gravitației, n-a fost detectat niciodată, și totuși atracția gravitațională umple nestingherită întreg Cosmosul, de la metagalaxii, la microbi și la particulele subatomice.

Oare iubirea e posibilă numai între oameni? Sau numai între lebede? Ce ne-ar împiedica să concepem câmpul de forță al iubirii dintre un neutrino și o particulă alfa?

Gravitația, iubirea și un ceas de mâna (în Inception, Nolan alege titirezul ca obiect metafizic) pot lega miezul unei worm hole din nemărginirea spațiului sideral cu camera unei fete, aflată într-o casă singuratică, în mijlocul unei câmpii pământene, invadată de pulberea distrugerii finale?

Pot, a convins Christopher Nolan chiar și un raționalist fizico-matematic ca subsemnatul.

O „gaură de vierme”, în ciuda materialității extrem de sugestive a denumirii lansate de fizicianul John Wheeler, e doar un model matematic, un set de soluții pentru ecuațiile teoriei relativității generalizate a lui Einstein, fizic n-a fost vreodată observată. Ecuațiile fizicianului teoretician Kip Thorne, de la Caltech, pe care le invocă Nolan și celălalt scenarist, fratele Jonathan, se referă doar la „găuri de vierme” cuantice, prin care, la limită, dacă sunt suficient de lungi și strâmte ca să fie stabile, abia poate trece o particulă infinitezimală de lumină, un foton, nici gând un om.

Și totuși, omul Cooper pătrunde într-o gaură de vierme, ce-i drept protejat de Ei, superentitățile cosmice interesate de soarta umanității, aidoma Overlorzilor lui Arthur C. Clarke din Sfârșitul copilăriei. Ce găsește acolo e una dintre marile secvențe ale cinematografului din toate timpurile: închipuiți-vă o intersecție între călătoria prin defileul intergalactic din finalul Odiseei Spațiale 2001 și casa amintirilor pământene, dăruită lui Kris Kelvin de supraumanul Ocean al planetei Solaris. Și mai mult decât atât: m-am trezit cufundat într-un spațiu mic în Mare, rectangular și totodată curb, cu cele 3 dimensiuni  omenești înglobate într-un set de 4, 5 sau poate 11 dimensiuni, ca în M-theory, un Spațiu de liniște vie, în care fiecare punct e la parseci distanță de Pământ și, simultan, în curtea din spate a casei copilăriei mele din Precupeții Vechi. N-am crezut că voi trăi vreodată sentimentul că văd ceea ce acum o jumătate de veac încercam, cu un efort mental aproape dureros, să-mi închipui: ce e dincolo de stele, dincolo de galaxii, dincolo de roiurile de galaxii, la miliarde și miliarde ani lumină de țeasta mea; nu reușeam, și mă cuprindea amețeala gândului că Acolo, în de neînchipuit, lucrurile sunt totuși într-un fel, devreme ce eu exist și gândesc.

Câțiva ani mai târziu, am ajuns la ideea că noi existăm sau nu existăm, în fiecare punct din spațiu și în fiecare fracțiune de timp al vieții noastre, și în alt fel decât ne percepem cotidian și obișnuit, într-un alt fel care trebuie să fie același cu modul de a fi sau a nu fi a ceea ce este sau nu este Acolo, dincolo de Infinit.

A fost cea mai mare apropiere de ideea de Dumnezeu. Până acum, până la sfertul de oră supranatural din Interstellar, am izgonit mereu, de-a lungul anilor, acest  gând.

Ca și gândul  morții care nu poate ucide iubirea – melodramă  groasă, îmi spuneam. Incredibil, dar Nolan m-a făcut să regândesc și asta – oare atunci când doi oameni se îndrăgostesc fulgerător și definitiv, ca din senin, n-ar fi posibil să intre în câmpul de forță rătăcitor al iubirii dintre un Tristan și o Isolda, indestructibil după ce ei au trecut de secole într-o altă dimensiune?