Istoricul Marius Oprea: Gelu Voican -Voiculescu, omul din umbra Securității

Istoricul Marius Oprea: Gelu Voican -Voiculescu, omul din umbra Securității
Publicat: 23/12/2019, 08:53

Probabil îi place statutul care i-a fost conferit, de „om din umbră” al jocurilor de putere, de după fuga dictatorului. Dar ceea ce s-a întîmplat atunci de fapt este că au murit, fără sens, aproape de zece ori mai mulți oameni, decît căzuseră victimă represiunii lui Ceaușescu. Astfel încît, opinia publică ține cu bătrînul, și nu cu victima sa.

Ezoterism și dizidență

Născut în 1941 la București, Gelu Voican-Voiculescu are sînge nobiliar, descinzînd din neamul Sturdza, După studiile liceale la „I.L. Caragiale” s-a înscris în anul 1957 la Institutul de Cercetări Petrolifere, de unde a fost exatriculat după doi ani, în acțiunile de epurare a celor cu „dosar” neconform cu cerința „originii sociale sănătoase”, fiind socotit la ședința în care a fost epurat drept un „exponent al reacțiunii”. A fost criticat drept „cosmopolit”, pentru că picta „modernist” și pentru că purta cruciuliță la gît. După exmatriculare, a intrat în „cîmpul muncii”, ca mulți alți studenți în situația sa și s-a reînscris, după un an, la Facultatea de Geologie, lucrînd după absolvire în zona petrolieră Videle. De aici, a ajuns cercetător în domeniul pertolifer la Institutul de Cercetări Petrolifere din București.

Gelu Voican-Voiculescu poate fi socotit un fel de dizident. A fost arestat în 1970, fiind acuzat de trădare (s-a găsit asupra sa o schiță de la o schelă, în momentul în care a fost surprins într-o tentativă de trecere frauduloasă a frontierei), dar și de faptul că e un „agitator periculos”. Eliberat după trei luni, fără a fi fost condamnat (ceea ce l-a făcut suspect, poate pe bună dreptate, în ochii cunoscuților), s-a angajat corector la „â„Viața Românească”, începînd să frecventeze asiduu cercurile literare, dar fără să scrie (sau poate că o făcea, dar nu pentru a publica).

După un timp, a reușit să revină în practica meseriei sale, de cercetător în domeniul hidrocarburilor. Dar a fost din nou arestat de Securitate în vara anului 1985, fiind condamnat la 1 an și și 6 luni de închisoare, pentru „propagandă împotriva orânduirii sociale”. După obiceiul Securității, noua arestare a fost camuflată și de un proces de drept comun, pentru falsificare de deconturi.

Gelu Voican-Voiculescu a declarat, după 1989, că această condamnare a lui a avut drept motiv preocupările sale pentru ezoterism, astrologie și istoria societăților secrete, găsindu-i-se la percheziții numeroase publicații pe acest subiect și că prima lui arestare din 1970 a fost legată de manifestația studenților din ziua de Crăciun a anului 1968. De fapt, în 1970 a fost vorba de o tentativă nereușită de a fugi din România. După cum mărturisea chiar securistul care l-a adus la București de la Oradea (unde fusese predat de grănicerii maghiari), colonelul Gheorghe Goran, care în decembrie 1989 era șeful Securității Capitalei (iar în 1970 era căpitan la aceeași unitate), lucrurile au stat altfel: „pe Gelu Voican îl știu din 1970, cînd l-au prins ungurii la frontieră, avea o prietenă evreică. Eu l-am adus de la Oradea, s-a pus problema să-i găsim ceva, să-i facem un dosar cu alte acuzații. Nu am vrut și peste 2-3 săptămîni (de fapt, trei luni – n.n.), i-am dat drumul. Un ofițer de la mine, Tache Viorel, s-a atașat de el la revoluție, l-am văzut la televizor. Ofițerii mei aveau contacte cu Gelu (s.n.). Eu nu l-am întîlnit din 1970″.

Gelu Voican-Voiculescu și-a efectuat pedeapsa de drept comun (grațiată înainte de termen) la secția specială a penitenciarului Rahova, a Securității, unde probabil a și fost recrutat de ofițerii lui Goran, cu care în momentul Revoluției „avea contacte”, iar colonelul Tache, viitor șef la „doi și-un sfert” se „atașase de el”, chiar în zilele revoluției, chiar la baricadă și la Televiziune! Niciun alt revoluționar nu se poate mîndri cu așa ceva, adică să se atașeze de el tocmai un securist trimis să-l închidă la Jilava, cum s-a întîmplat cu peste nouă sute dintre ei.

Astrologul și Securitatea

În această cheie trebuie citită participarea lui Gelu Voican-Voiculescu la evenimentele din decembrie 1989: a legăturilor sale anterioare cu Securitatea. Și a „atașamentului” arătat lui de colonelul Tache, șeful Serviciului de Informații Interne la Securitatea Municipiului București. Cînd în noiembrie 2006, fostul ofițer de securitate Liviu Turcu l-a menționat pe Gelu Voican Voiculescu pe lista pe care a prezentat-o presei, cu nume de demnitari care au colaborat în trecut cu Departamentul Securității Statului, Gelu Voican-Voiculescu a putut nega senin aceste legături, arătînd că Turcu vrea să îl compromită ca „participant activ la revoluția din 1989″. Pentru că avusese tot timpul să-și distrugă propriul dosar: din 28 decembrie, devenise viceprim-ministru în primul guvern provizoriu și responsabil cu controlul fostei Securități, al cărui comandant a fost numit în 31 decembrie, după arestarea lui Iulian Vlad. Calitate în care Gelu Voican-Voiculescu și-a putut distruge orice urmă din arhiva fostei Securiăți a Capitalei, arhivă care i-a fost predată cu dărnicie chiar de colonelul Goran. Dosarele s-au aflat, cîtă vreme a deținut această funcție, chiar în birourile vicepremierului de la etajul cinci al Guvernului, de unde au dispărut odată cu el.

Gelu Voican-Voiculescu are un adevărat „complex Stockholm”, atunci cînd vine vorba de securiști. Pe Goran, cum voi arăta într-un articol ulterior, despre rolul geologului-astrolog în recuperarea structurilor fostei Securități, voia chiar să-l propună șef al noii Securități, pe care a dorit să o reînființeze sub un nou nume, „Siguranța Poporului”. Povestea la Comisia Gabrielescu că „pe Radu (Gheorghe) Goran îl știu din 1970, cînd am fost anchetat cu tatăl meu în Ungaria, pentru spionaj industrial. Tata era reprezentantul unei firme străine, eu aveam o hîrtie în buzunar cu amplasamentul unei sonde, s-a găsit și am fost acuzat de spionaj. M-a anchetat căptitanul Goran și după trei luni s-a lămurit că sîntem nevinovați. Am vrut să fug peste graniță, atunci am fost prins. M-au prins la granița ungaro-astriacă, m-au ținut și ungurii în anchetă cîteva luni”.

Întrebat despre ce alți securiști mai cunoștea, îl menționează pe colonelul Condoiu, unul dintre cei pe care avea să-i promoveze la conducerea viitoarei unități secrete de la Minsterul de Interne, celebra „doi și-un sfert”, ofițer cu un rol deosebit de activ la mineriada din iunie 1990, cînd l-a însoțit pe Gelu Voican-Voiculescu prin tot Bucureștiul: „îl cunosc bine pe colonelul Condoiu, pentru că el m-a băgat în pușcărie. Era ofițer de securitate”. Motivele pentru care nu i-a purtat aceeași pică pe care o arăta, după cum se va vedea mai jos, față de un ofițer pe nume Fediuc de la Miliția economică, nu le mai enumeră însă.

„M-am întîlnit cu colonelul Harosa, ni s-a alăturat colonelul Cruceru și toți trei am venit la Inter”

Gelu Voican-Voiculescu a fost reaudiat la Comisia Senatorială pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 în data de 30 mai 1994. Nu știu cînd a fost prima audiere, probabil la comisia anterioară, condusă de Sergiu Nicolaescu, ale cărei documente însă nu le cunosc. Cu ocazia audierii sale, Voican-Voiclescu a fost întrebat mai întîi de către președintele Comisiei, senatorul țărănist Valentin Gabrielescu „ce ați făcut în 21 dec. 1989 după masă? Detaliați”. Iar misteriosul geolog-fost viceprim-ministru și comandant al fostei Securități după arestarea lui Iulian Vlad a început să povestească: „După spargerea mitingului, văzînd că s-a constituit un grup de 30-40 oameni, numit «grupul de la Grădinița», m-am alăturat acestui grup, în fața lanțului de scutieri. Pe la 4,30-5,00 am ieșit de la serviciu, la ieșire ne legitimau, cine nu avea legitimația îl arestau. În colț era o mașină, o dubă, cu maiorul Fediuc de la poliția economică, care mi-a arestat cîțiva colegi. Acest ofițer n-a fost cercetat, cu toate că manifesta exces de zel”. Ca o paranteză, milițianul Fediuc fusese implicat în instrumentarea dosarului întocmit lui Voican-Voiculescu pentru falsificare de deconturi.

Dar Gelu Voican Voiculescu nu a stat mult la baricadă, ci s-a plimbat nestingherit prin tot centrul. Să-i urmărim drumurile prin Bucureștiul împînzit de trupe de securitate, de militari, de patrule mixte de milițieni și gărzi patriotice, un București în care începuse o sîngeroasă represiune împotriva manifestanților, care începuseră să strige „libertate” și „jos Ceaușescu!”: „Am mers în Piața Romană, acolo pe postament erau mulți tineri. Am traversat pe la colonade și am plecat spre domiciliul meu, spre Piața Icoanei. Eram într-o cămașă kaki și un plovăr tot kaki. Am plecat la fosta mea soție, de care eram despărțit, de unde am vorbit la telefon cu redactorul Horosa, de la editura Meridian, actualul colonel Horosa”. Este de fapt vorba de colonelul Harosa, fost maior de Securitate sub acoperire cu funcția de redactor la Editura Meridiane, cu care Voican-Voiculescu era, cum singur deconspiră prin acel telefon dat, „în legătură informativă” și pe care apoi avea să-l propulseze ca adjunct al UM 0215, „doi-și-un sfert”, primul serviciu secret creat de geologul-astrolog pe ruinele Securității. Dar, despre aceasta, într-un alt articol.

Voican își continuă povestea: „m-am întîlnit cu colonelul Harosa, cu el ne-am dus în drumul Taberei, unde ni s-a alăturat un colonel, Cruceru (tot de la Securitatea Municipiului București – n.n.) și toți trei am venit la Inter. La un moment dat, m-am despărțit de ei, am rămas la Inter, am întîlnit alți cunoscuți, unul mi-a arătat un tînăr urlînd, spunînd că-i fiul comunistului Walter Roman. Am strigat și noi, am făcut niște rime: «soldați, soldați, ne sînteți frați» . Dar eram sceptic că vom reuși. M-am tot plimbat pe acolo, eram în veșnică pendulare, nu putam sta locului. M-am dus la un moment dat la Păunescu acasă, între ora 18-19, dar el nu era acasă, am aflat că a fost chemat la C.C”.

Voican nu spune cine anume l-a informat că „bardul” fusese chemat de Nicolae Ceaușescu. Dar povestește că „eram prieten cu Adrian Păunescu, care mă credea securist pentru că participam la cenacluri literare, fără să public nimic”. Se știe însă că Păunescu era un om extrem de bine informat. Și prudent. Geologul, în mod paradoxal, se plimba prin lumea scriitorilor ca la el acasă. „Am fost și la ședința Uniunii Scriitorilor, cînd a fost debarcat Eugen Barbu și acolo l-am văzut pe Iliescu”. Nu era pentru ultima oară.

Trebuie menționat și că aceste drumuri ale lui Voican Voiculescu printr-un oraș împînzit de trupe și de securiști în civil, în compania unor ofițeri de securitate, nu sînt tocmai proprii unui revoluționar de la baricadă, unde s-a susținut că, de fapt, s-ar fi aflat de cealaltă parte a ei – de partea opresorilor.

„Sergiu Nicolaescu a doborît un terorist de pe acoperiș, dar cadavrul a dispărut de jos”

În 30 mai 1994, la Comisia Senatorială a venit și un moment delicat, în care senatorul Gabrielescu întreabă: „Aveați armă? Avem declarații că ați fost văzut la Inter cu un pistol și că ați tras în manifestanți!” Gelu Voican Voiculescu răspunde senin, dar probabil enervat: „nu aveam armă, nici autorizație de port-armă. Este aberantă această afirmație”. Hotărîrea cu care nega că ar fi purta armă se baza pe faptul că, în afara unei puțin probabile destăinuiri a vreunui securist care să declare contrariul, nu exista nicio posibilitate de a i se verifica spusele. Era cuvîntul lui împotriva celor care susțineau altceva.

Lucrurile nu au stat însă tot timpul așa. Voican-Voiculescu nu a stat dezarmat la revoluție. „Dar în 22 am luat un pistol de la M.Ap.N., iar la Televiziune am cerut o armă de la un soldat și am tras și eu cîteva rafale, cîteva focuri spre atelierele de pe Pangratti. Am tras și eu după teroriști, dar fără succes. Sergiu Nicolaescu a tras cu succes, înspre Dorobanți, cu un pistol. În studio n-am purtat armă, Lupoi este acela cu arma. Doar în 23 am avut armă și am predat arma în 24 decembrie. Focurile la Televiziune le-am tras de la etajul 11, pentru că între acele ateliere am văzut oameni în salopete făcînd salturi, tîrînd după ei lăzi. Am tras în ei. Dar în acele ateliere s-a tras și cu tunul, de la tanc. Sergiu a doborît pe Dorobanți pe unul de pe acoperiș, dar cadavrul a dispărut de pe jos”. Cînd joaca de-a vînătoarea de teroriști a luat sfîrșit, a venit și vremea deciziilor cumpănite. Și fiecare se considera îndreptățit să umple cu propria-i persoană o bucățică din așa-zisul „vid de putere”.

Toate aceste ambiții s-au stins repede, chiar dacă uneori au dat naștere unor conflicte deschise. Gelu Voican Voiculescu nu intră însă în detalii: cum a ajuns la Televiziune, în preajma lui Ion Iliescu, cine și de ce l-a recomandat să facă parte din echipa noii puteri? El însuși recunoștea că îl văzuse pe Iliescu o singură dată, la ședința Uniunii Scriitorilor (din care nu făcea parte), cînd a fost detronat din fruntea ei Eugen Barbu. Și totuși, a fost, întodeaua în acele ceasuri din 22 decembrie, la locul potrivit, în momentul potrivit. El povestea în fața Comisiei doar că „apoi, apărînd Iliescu s-au retezat alte rivalități. Și Sergiu Nicolaescu voia să ajungă ceva șef mare, poate chiar președinte, era să se bată cu Caramitru”.

Convingerea lui Voican-Voiculescu era că Ilie Verdeț a fost cît pe ce să-i fie succesor lui Ceaușescu: „eu am convingerea că cel care trebuia să preia puterea era Ilie Verdeț. El a intrat în CC în 21 decembrie cu generalul Mihail Burcă, cu Vasile Vâlcu (vechi lideri ai partidului, din vremea Cominternului – n.n.), cu Dan Deșliu”. Menționez că acesta din urmă nu a venit la CC, după cum declara Mănescu, fostul șef de cabinet al lui Ceaușescu, deși fusese chemat, ca și Păunescu, care de asemenea nu s-a prezentat la „apelul” lui Ceaușescu, dar încă o dată Gelu Voican-Voiculescu este mult mai bine informat decît un simplu „revoluționar”, în legătură cu cine și de ce trebuia să se vadă cu dictatorul în ulitimele lui ore. Cît despre „delegația” veteranilor partidului, aceasta voia să-i propună lui Ceaușescu, susținea Voican, ca el să-i cedeze puterea lui Verdeț – puțin probabil, însă. Nimeni nu avea acest curaj. Putea fi cel mult vorba să-l numească prim-ministru. Oricum, nu au înregistrat niciun rezultat: „Ceaușescu le-a respins propunerile”, povestea Voican, un „revoluționar” foarte bine informat în legătură cu culisele fostului Comitet Central. „Apoi rămîn aici peste noapte, dar Ceaușescu este de neînduplecat”.

„Povestea cu teroriștii a făcut-o armata, ca să-l țină pe Iliescu la respect”

Gelu Voican-Voiculescu s-a lansat și în propria-i interpretare a evenientelor care au urmat: „Armata este omogenă, domnește spirit de echipă, nu se poate atinge nimeni de armată, nu trebuie făcută distincție între oameni și instituție, dar trebuie să se cerceteze și vinovații din sînul armatei. Povestea cu teroriștii – susținea Voican – a făcut-o armata, fie pentru a elimina niște oameni (echipe) din armată și Securitate, fie să-l țină pe Iliescu la respect. Puteau face asta militarii de la cercetare în adîncime, ăștia erau Rambo ai noștri. Am văzut un suspect cu patru rînduri de haine pe el. La fel, la Timișoara a fost prins unul, cu patru rînduri de haine pe el. Cineva a organizat asta foarte dibaci”.

Principalul „păpușar” a fost, în opinia geologului-astrolog, ajuns în preajma puternicilor momentului, a fost Victor Atanasie Stănculescu: „el a avut un rol cheie în aceste afaceri. În fața mea, pe 22 decembrie, Ion Iliescu i-a format numărul lui Stănculescu, pe telefon scurt! Cum s-au cunoscut? Apoi, Stănculescu era om de încredere al Ceaușeștilor. Se vorbea că el va fi ministru al Apărării. Dar în aceelași timp, Stănculescu este un om de al nostru, este a treia generație de generali, avea o rudă apropiată fugită din țară. Stănculescu era legat de cei vechi. El făcea teatru, demonstrînd loialitate soților Ceaușescu, iar la urmă i-a trădat! Gușe era cel care a ordonat să se tragă la Timișoara, și nu Stănculescu! Stănculescu vine de la Timișoara și se bagă în spital. Unul din motivele sinuciderii lui Milea a fost și ăsta, că va fi înlocuit de Stănculescu și apoi morții vor fi puși în spinarea lui. Noi, în 22 decembrie, pe Stănculescu îl știam ministru” (asta și era, de fapt – n.n.).

Gelu Voican-Voiculescu își continuă relatarea, care are o doză de veridiciatte: „în mod bizar, Gușă rămîne lipit într-o cameră cu generalul Vlad, iar Stănculescu are rolul cheie în Revoluție! A jucat dublu. A ținut la prestigiul armatei. Poate el a înscenat toate poveștile cu teroriștii. La fel bruiajul electronic, pe care îl putea face doar armata! La fel, și evacuarea pe sus, cu elicopterul, era prevăzută într-un plan. La fel, Stănculescu este autorul, organizatorul procesului de la Tîrgoviște. De aceea și iranienii veniți în țară (cei șapte din garda președintelui iranian, despre care am vorbit într-un episod trecut – n.n.) și care au fost pe la Romtehnica, unde Stănculescu era ca un patron, poate au ceva legătură cu Revoluția”.

Voiculescu și Ispas, artizanii noii puteri?

Gelu Voican-Voiculescu le prezenta în 30 mai 1994 senatorilor din Comisia Gabrielescu și modul în care, susține el, a reușit, alături de un alt revoluționar, să dejoace planurile lui Iulian Vlad și ale generalului Gușe, de a-l impune pe Ilie Verdeț drept succesor al lui Nicolae Ceaușescu, în „sarabanda guvernelor” care a urmat în clădirea Comitetului Central, după fuga dictatorului: „Vlad, stînd în același birou cu Gușe, s-a putut evita un război civil între Securitate și armată. Pe casetă, Vlad se vede în anturajul lui Verdeț, deci el știa că Verdeț este succesorul lui Ceaușescu și a vrut să se alăture noii puteri. Vlad nu a crezut în noi. Verdeț le spunea să plece oamenii la locurile de muncă. Și armata a făcut niște manevre cu tancurile, pentru a speria mulțimea, să plece acasă.

Deci ipoteza mea e că Verdeț, Vlad și Gușă (comunist convins), au vrut să ne aresteze pe noi, care am venit cu Iliescu de la Televiziune, dar Stănculescu dejoacă chestia și ni se alătură nouă. Iliescu s-a sărutat aici cu Verdeț, dar noi, revoluționarii, ne-am opus ori de cîte ori Iliescu aducea vorba de Verdeț. În Cabinetul I, pentru a constitui noua putere intră: Iliescu, Brucan, Bîrlădeanu, Ștefan Burtică, Vlad. Doi revoluționari au încurcat lucrurile. Noi l-am scos pe Iliescu, eu cu Ispas, de aici și ne-am regrupat și am format colectivul nostru. Noi am folosit televiziunea, am devenit cunoscuți, eram doar 10-11 care pendulam între TV și M.Ap.N. Deci Iliescu a uzurpat, în sensul bun al cuvîntului, puterea lui Verdeț! Deși cameramanii, aici, în CC, îl filmau doar pe Verdeț!”

Sensul era doar unul, iar Voican Voiculescu îl observă cu claritate. Mulțimea scanda una, „jos comunismul”, iar cei din sediul CC, oameni care acționau cu asentimentul Moscovei (cu excepția lui Verdeț, care reprezenta aparatul de partid național-comunist, rămas fără „mărețul Cîrmaci”), voiau alta: „Gorbaciov voia să păstreze partidul unic în România. Era un stat major intern, autohton, care comanda și voia război, între armată și Securitate. Eram ascultați, vorbeam în băi… Scopul era instaurarea la putere a comuniștilor lui Verdeț. Dar Iliescu s-a înconjurat o vreme de rusofili, pentru a atenua influența rușilor și a-i adormi, dar pe care treptat i-a îndepărtat apoi, au rămas doar puțini. Eu nu cred că Iliescu este rusofil”. Greu de crezut, avînd în vedere semnarea de către acesta a tratatului cu URSS și sacrificarea Basarabiei, tocmai cînd Uniunea era pe ducă.

Argmentul lui Voican este unul bazat pe trăirea personală: „nu m-am desprins de Iliescu, pînă ce am plecat la Tîrgoviște la proces, știu că n-a fost la Ambasada Sovietică”. Voican explică în continuare că „Bujor Sion a lansat ideea să cerem ajutor străin. Ne-am opus, cel mai vehement era Lupoi, care era militar. Cineva bate la mașină un comunicat, să vină trupele sovietice și s-a dat pe post. Dar nu s-a vorbit cu rușii. S-a vorbit cu Karpathy (ministrul Apărării Ungarei) în limba rusă și Petre Mihai Băcanu a dat asta în ziar, că s-ar fi vorbit cu Moscova”. Era însă puțin probabil ca, de la etajul 11 al Televiziunii să plece spre știri acel comunicat, potrivi căruia a fost solicitat și s-a dat curs ajutorului militar sovietic, fără să se fi vorbit în prealabil cu rușii. De fapt, în acele zile firul de la telefonul ambasadorului sovietic Tiajelnikov se înroșise de la atîtea apeluri, căci nimic nu se mișca fără știrea Kremlinului, în încercarea (în cele din urmă reuștită) de a salva în România regimul și partidul unic, indiferent de nume – că-i comunist, sau „Front”.

Iar Gelu Voican-Voiculescu a fost parte, prin contribuția sa din acele zile, la procesul de salvare nu a României, ci a ceea ce se mai putea salva din moștenirea comunismului și mai ales a Securității în România. A fost parte a deciziilor care au dus la reușita loviturii de stat, pe care Ion lliescu și echipa sa, oameni ai Moscovei, îndrumați și susținuți pas cu pas de sovietici, au dat-o revoluției anticomuniste din Româna. Este argumentul final și cel mai puternic pentru care Gelu Voican-Voiculescu n-ar putea fi socotit un revoluționar. Pentru că adevărații revoluționari au strigat și au vrut „jos comunismul” și nu salvarea sa.