Liviu și George sau adevărul nefardat despre protocoalele secrete

Lupta dintre Statul Paralel și regimul discreționar devenise inegală de când serviciile secrete psihiatrice deciseseră să se implice de-o parte a baricadei. Pentru că adevărații teroriști își vedeau de treabă prin alte părți ale lumii, agenții 007 reușiseră să strângă tone întregi de dosare cu diverse informații de cancan, fără legătură cu siguranța națională, unele chiar foarte intime, ca de pildă frecvența cu care simpatizanții Statului Paralel se întâlneau cu amantele la biserică. Se adunaseră munți de dosare cu filaje, interceptări, bârfe și zvonuri, încât din lipsă de spațiu serviciile începuseră să le depoziteze acasă la agenți – pe sub paturi, prin dulapuri, în cămări și debarale, în beciuri și cotețe. Unele fuseseră ronțăite de șobolani, altele prinseseră urme de mucegai sau miros de murături. Era păcat să zacă acolo nefolosite, mai ales că printre victimele colaterale ale filajelor se aflau sute de procurori și judecatori. Și atunci, cineva venise cu ideea protocoalelor secrete. Atât de secrete, încât nimeni să nu știe că serviciile psihiatrice terminaseră demult lupta cu Statul Islamic (prin expulzări masive, preventive) și începuseră războiul pe frontul politic, umăr la umăr cu Statul Paralel.

Însă nici regimul aflat la putere nu stătea cu mâinile-n sân. Președintelui Liviu îi plăcuse dintotdeauna dictonul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, așa că luase măsuri de retorsiune. Spitalul Micul Pentagon modificase clasicele protocoale pentru pacienți, astfel încât adepții Statului Paralel să primească un tratament pe măsură.

La vremuri grele, de conflict dur, fără menajamente, derapajele din partea combatanților păreau, cumva, la fel de normale ca relațiile amoroase dintre doctori și asistente (sau dintre demnitari și distinsele lor secretare hărțuite sexual la locul de muncă – #metoo).

Aveam să fiu martor, fără să vreau, la aplicarea noilor protocoale spitalicești, odată cu sosirea ambasadorului George, chemat de urgență să dea explicații în legătură cu promovarea la Washington a celei mai proaste imagini a regimului de la București de după 1989. Și când spun „imagine proastă”, puteți înțelege că aceasta ar fi pălit imediat dacă ai fi pus-o lângă imaginea actriței porno Stormy Daniels, confidenta președintelui Donald de la salonul 20-69.

Ca fost șef de serviciu secret, George știa o groază de lucruri (inclusiv cum să ascundă informații confidențiale de la Pentagon în pantalonii cu fund dublu), însă nu și-ar fi închipuit că ar putea să cadă în capcana abil întinsă de președintele Liviu. Când ajunse cu mașina în curtea spitalului, ambasadorul avu parte de o primă surpriză. Potrivit protocolului secret, gardienii Psi îl imobilizară, îi spintecară hainele lăsându-l în pielea goală și îl deparazitară împotriva gripei porcine americane – una infinit mai agresivă decât pesta africană. Tuns zero cu o mașină de ras defectă, care mai mult îi smulsese părul, George fu dus apoi în salonul de terapie intensivă, pentru următoarele proceduri din protocolul secret. Medicii lipiră de tâmplele bărbatului cele două padele ale defibrilatorului și-i aplicară un curent de 100 de jouli, suficient cât să-i explodeze capul. Odată cu spasmele, simțise durerea până-n vârful degetelor de la picioare, de parcă l-ar fi plesnit Van Damme cu bâta lui de baseball. La interval de două minute, îi injectară în vene un cocktail medicamentos din glucoză 33%, dopamină, atropină, adenozină, adrenalină și tinctură de coada șoricelului, aducându-l într-o stare de halucinație și delir mistic. Începu să cânte liturghii în limba greacă mai ceva ca Preafericitul Ieronim, Arhiepiscopul Atenei și al Întregii Elade. Apoi, dintr-odată, muți cu ochii fixați în tavan. După primele proceduri, ambasadorul se transformase într-o legumă, nu l-ar fi recunoscut nici măcar finul său Victor, cu care stătea noapte de noapte pe Skype ca să pună la cale o lovitură de palat și să preia frâiele Partidului.

Salonul de reanimare se goli când apărură președintele Liviu și doctorul Tudorel. Își traseră amândoi câte un scaun lângă patul lui George, iar Tudorel îi dădu două palme ca să-l facă atent.

Ambasadorul privi în gol, pe urmă în ochii lui Liviu.

– Să știi că am vorbit cu filantropul comunist miliardar… Sută la sută, nu el a fost în spatele tentativei de asasinat.

– Lasă asta! i-o tăie, scurt, șeful spitalului. Te-am chemat pentru protocoale. Ia zi, cum ți-au plăcut?

George scoase un oftat înainte de a-i răspunde. Se gândea, probabil, că oricum nu mai avea nimic de pierdut.

– Liviule, crede-mă, n-am făcut-o de capul meu… Doar știi, Poliția română nu este tocmai FBI, iar procurorii sunt șoareci de bibliotecă, o freacă la greu, de unde să aibă habar care-i situația reală, de pe teren? Dacă-i lăsam să lupte singuri cu corupția, o luau în bot clasic, nu strângeau probe nici cât să-nfunde un amărât de brancardier, darămite un prim ministru. Plus că oamenii mei erau foarte ofticați, demobilizați, munceau de-a-n boulea, procurorii se ștergeau la cur cu rapoartele noastre… Cineva a trebuit să ia taurul de coarne, să-i strângă de coaie pe magistrații mai slabi de înger… Nu în ultimul rând, ține cont de un alt aspect. Într-o țară foarte coruptă, multinaționalele nu scot suficient profit. Mare parte îl dau pe șpăgi. Înțelegi ce zic?

Doctorul Tudorel sări ca ars.

– Bine, dar ăsta este un abuz! Orice om, chiar și cel mai odios criminal în serie, are dreptul la o anchetă corectă, imparțială, nu dirijată de serviciile secrete. Am informații că agenții tăi strângeau probele, pe urmă aceeași agenți făceau rechizitoriul și tot ei dădeau sentința. Procurorii și judecătorii doar semnau actele ca primarii… Băi Georgică, ești prost?! Asta-i Justiție sau Inchiziție?

De nervi, Tudorel luă defibrilatorul și-i băgă ambasadorului un supliment de 75 de jouli, făcându-l să leșine de durere.

Târziu în noapte, când se dezmetici, bărbatul îl văzu în încăpere pe președintele Liviu. Fuma la fereastră un sfert de trabuc cubanez rămas de la nunta fiului său. Îl strigă cu voce pierită, ca de muribund, iar șeful spitalului se apropie de pat.

– Cum te mai simți, George?

– Mulțumesc, bine… Nu înțeleg, de ce mi-ai făcut toate astea?

– Se cheamă protocoale spitalicești și sunt la fel de perfide și de secrete ca protocoalele tale. Au același efect, te bagă-n mormânt cât ai zice pește… Dar nu-i nimic, voi înfrunta cu demnitate orice lovitură mârșavă venită din partea Statului Paralel. Strămoșii noștri latini nu erau deloc proști, aveau o vorbă: Estque pati poenam, quam meruisse minus…

– Mai bine să suferi pedeapsa pe nedrept, decât să o meriți, traduse ambasadorul, zâmbind de ca și cum ar fi descoperit că jihadistul Abu Bakr al-Baghdadi s-ar ascunde într-o garsonieră din Vaslui.

Plăcut surprins, președintele Liviu îl bătu pe umăr.

– Ai fi putut ajunge departe, moșule. Păcat că n-ai caracter nici cât Viorica…

Pe urmă stinse trabucul strivindu-l de pernă, înainte de-a ieși din salonul de reanimare.

(va urma)