Micul Pentagon. Casa de nebuni (1)

Micul Pentagon de pe malurile Dâmboviței depășea ca mărime Pentagonul adevărat, ridicat de americani. Cu cele 150.006 paturi, uriașul spital de psihiatrie fusese destinat unui scop precis – să înăbușe mișcarea #rezist, să lichideze Statul Paralel KRISIS și să-i reducă la tăcere pe liderii Opoziției.

Privită foarte de sus, clădirea cu cinci laturi semăna perfect cu sediul Departamentului Apărării al Statelor Unite. Doar că Micul Pentagon găzduia mai mulți nebuni. Vreau să zic, sensibil mai mulți. Aveam să aflu că cercetătorii din România descoperiseră (după dublarea salariilor prin trecerea contribuțiilor de la angajator, la angajat) metode sofisticate, unice, revoluționare, de distrugere ireversibilă a creierului uman.

Cobor din ambulanță, ies din cămașa de forță și, în timp ce pășesc pe aleea din curtea interioară, am senzația stupidă că mă aflu într-o stațiune montană din Elveția. Atâția oameni destinși, care să-mi zâmbească fără vreun interes, nu văzusem nici măcar la protestele #rezist, când mobilizasem masele cu celebrul îndemn Liberte, Egalite, Muie Partidule.

INCIDENT Consilier PNL atacat cu securea într-un magazin din Gorj. „Am venit să te omor”

14:43

SPORT Alex Honnold a escaladat clădirea Taipei 101 fără corzi și echipament de siguranță. Evenimentul, transmis în direct de Netflix

14:20

Urcăm cu liftul la etajul 6, ultimul. Spre deosebire de cetățenii din curte, tânăra secretară cu rochie scurtă și picioare lungi este o acritură. Mă privește scârbită, de parcă i-aș fi dat sifilis într-o viață anterioară. Unul dintre gardienii PSI rămâne lângă mine, preventiv, în timp ce colegii lui încadrează ușa pe dinafară. În sfârșit, mi se permite să intru în biroul președintelui. Stă pe scaunul directorial, cu spătarul întors. Se uită probabil pe perete, unde are harta României, diplome înrămate, două fotografii cu plaje sud-americane și, undeva sus, aproape de tavan, dictonul latin Aegroto dum anima est, spes est. E tradus în paranteză, pentru ignoranți ca mine: Cât timp bolnavul suflă, mai există speranță.

Când distanța dintre noi se micșorează, gardianul îmi pune mâna pe umăr, să mă opresc. Președintele se rotește cu tot cu scaun și mă măsoară încruntat, de parcă ar vrea să-și dea seama dacă încap într-un coșciug standard.

― Bine ai venit, Cornel. Poți să-mi spui președintele Liviu.

E un mustăcios grizonat, în halat alb, care nu-mi inspiră deloc încredere.

― Știi de ce te afli aici.

Ridic din umeri.

― Nu, domnule președinte Liviu.

― Cornel, te rog, fără domnule. În spitalul nostru, nu facem discriminări între sexe. Promovăm corectitudinea politică. M-ai înțeles?

― Da… Liviu.

― Ai înțeles pe mă-ta! Se zice Da, președinte Liviu.

― Da, președinte Liviu.

― Corect…

Tipul își pune ochelarii și răsfoiește hârtii.

― Ți-am studiat dosarul, Cornele… Impresionant! Ești foarte bolnav. În plus, i-ai molipsit și pe alții… Însă ai nimerit unde trebuie, felicitări! Noi te vom vindeca de toate relele.

Îndrăznesc să-l contrazic.

― Dar sunt perfect sănătos, președinte Liviu!

― Un căcat! Eu decid cine este sănătos, și cine are nevoie de tratament în țara asta!

Realizez că, oricât de nebun aș fi, există indivizi și mai nebuni. Mă joc cu focul, fără să-mi dau seama de pericol.

― Președinte Liviu, aș putea să merg acasă, să-mi iau periuța de dinți?

Gardianul PSI se uită indignat la șeful său, apoi îmi arde un baston după ceafă. Mă prăbușesc în genunchi și văd stele verzi, cât să rămân paralizat o perioadă. Când îmi revin, aflu că voi avea un statut privilegiat.

― Îmi place de tine, Cornele. Citesc în ochii tăi determinare, curaj, spirit de sacrificiu… Ți-am rezervat un pat în salonul VIP. Dacă suntem băieți cuminți, avem viață bună. Dacă nu…

Primesc un nou baston, de data asta în burtă. În timp ce pun la cale planuri spectaculoase de răzbunare, președintele Liviu scoate două pastile  dintr-un flacon de medicamente, le pisează cu răbdare în mojar, toarnă praful alb pe birou și-l trage pe nas cu o bancnotă de 5 euro făcută sul. Își dă capul pe spate, rezemat de spătar, pe urmă îmi face semn să dispar.

Un etaj mai jos, cele trei brute mă abandonează în fața salonului pe care scrie 20-19. Intru, timid, în camera cu șase paturi, suprapuse câte două. Când îi văd pe noii mei colegi, simt nevoia să beau ceva tare. Orice.

Știam că Partidul reușise să-i elimine pe mulți dintre foștii și actualii opozanți, însă habar nu aveam că, în realitate, toți fuseseră internați la Spitalul de Psihiatrie Micul Pentagon. Pentru mine era trist, șocant și în același timp îngrijorător să-i văd în halul ăla. Mă neliniștea faptul că, în cazul lor, tratamentul începuse să dea roade. Îmbrăcat în pijamale, Traian își transformase patul într-o barcă, stătea în fund și trăgea la vâsle cu două mături, fredonând un vechi cântec marinăresc. Elena, în pantaloni scurți și maieu, își scurtase părul blond până la nivelul bărbiei. Arăta aproape la fel de bine ca în vremurile ei de glorie, de dinainte de exil. Doar privirea pierdută o trăda. Curățase un lighean de morcovi și începuse să ronțăie unul, plictisită.

Din patul de la etaj, Victor își arunca ciorapii făcuți ghem în coșul de baschet improvizat pe perete, pe urmă și-i punea în picioare, îi scotea din nou, îi arunca la coș, și tot așa. Nimic nu părea să-l disturbe, nici măcar nu băgase de seamă când intrasem.

La masa din mijlocul salonului, Klaus și Cosette jucau șeptică pe dezbrăcatelea. Primul rămăsese doar în chiloți, în timp ce Cosette tocmai se pregătea să-și desfacă sutienul.

Sunt convins că femeia m-a confundat, după cum se uită la mine. Se ridică și se apropie cât să-i simt parfumul fin, cu iz de medicamente. Apoi se întoarce cu spatele.

― Mă ajuți, drăguță?

Uluit, nu știu cum să reacționez. Simt în coaste ceva tare. Tresar ușor și mă întorc. E doar un morcov. Elena mi-l întinde zâmbind.

Între timp, partida de șeptică s-a terminat. Klaus și-a tras pantalonii, maieul, s-a urcat cu picioarele pe masă și se pregătește pentru speech. Se uită sus, la camera video de supraveghere.

― Deci se filmează? Pot să încep?… Urmăresc cu mare atenție și preocupare situația din Orientul Mijlociu. Mă îngrijorează…

― Ha, ha, ha, și pe mine pe îngrijorează! intervine Traian, mușcând lacom dintr-un morcov.

― Traiane, poate vrei să îți bag morcovul ăla în cur! Te rog nu mă întrerupe! Am informații pe surse că colegii noștri diplomați din Tel Aviv nu vor să se mute cu spitalul la Ierusalim. Au intrat în greva foamei. Refuză să mai înghită orice pastilă guvernamentală.

Cosette aplaudă cu entuziasm și-și face un selfie.

― Bravo, bravo!

― Mulțumesc. Propun, în semn de solidaritate, să cântăm la masa de prânz imnul Odă bucuriei. Cine este pentru?

Nu apuc să ridic două degete, pentru că ușa se dă de perete și gardienii PSI năvălesc în salon. Îl pun pe Klaus la podea și-i trosnesc câteva bastoane în cap.

― Gata, ajunge!

Recunosc vocea președintelui Liviu. Îmi smulge morcovul și-l amenință pe Klaus, ca și cum ar avea un pistol în mână.

― Băi, ești nebun?! Dacă mai continui cu agitația, te bag la salonul fără clanță. Clar? Repetă după mine: Spitalul nostru va fi la Ierusalim!

― Spitalul nostru va fi la Ierusalim…  

― Doamne-ajută!

Președintele Liviu își face cruce cu morcovul, de trei ori, înainte de-a ieși încadrat de gardieni.

(va urma)