Năucii din câmpul tactic

Ceea ce ar trebui să-i preocupe pe năucii din câmpul tactic este că pe teritoriul României există cuiburi salafiste – a avertizat chiar Muftiatul – geamii și madrașe neautorizate, te miri pe unde. Membrii acestora n-au nici un interes să iasă din anonimat acum. Țara noastră, din fericire, nu e încă o țintă a teorismului jihadist, dar ar putea oricând să devină. E de ajuns o simplă fanfaronadă a oficialilor noștri, cum a fost declarația ministrului Apărării cu cei 50 de militari, care de fapt sunt necombatanți, trimiși nu să se bată cu Daesh (nici un soldat al Coaliției conduse de Statele Unite, din care facem parte, n-a pus bocancul pe pământ), ci să instruiască forțele de securitate irakiene la ele în unități.

E straniu pentru un șef al antiterorismului, fie el și român, să-și însușeasca teoria seducătoare a lui Olivier Roy – nu radicalizarea islamului, ci islamizarea radicalizării – eludând în loc să elucideze.

COMUNICAT Când sănătatea pune presiune pe buget: sprijinul de care familia are nevoie când apare un diagnostic grav

13:02

DECES Cine erau cei doi frați care au murit duminică pe litoral

13:00

Roy, în încercarea  de a mina teza simplistă dar atât de populară a ciocnirii civilizațiilor, merge până într-acolo încât refuză să vadă evidența: ce se întâmplă astăzi în Europa nu e exclusiv revolta unei generații cuprinsă de un puseu nihilist, golită de orice conotații religioase, ci ofensiva extremismului islamic, a salafismului, care o hrănește și o motivează.

Lupii singuratici sau haitele care bântuie astăzi bătrânul continent n-au nici o treabă cu rigorismul religios împins până în patologie, nu înțeleg nici măcar ideologia solid articulată a autointitulatului Stat Islamic (exemplu cretinii care l-au decapitat pe preotul din strigând „Daesh!”), dar asta nu înseamnă că trebuie extrasă religia din analiză (pe principiul exprimat de Olivier Roy, „când totul este religios, nimic nu este religios”), doar ca să nu dăm apă la moara islamofobiei și să nu alimentăm aberația „toți musulmanii sunt teroriști”.  

Teoria lui Roy – care conține și nuanțele prețioase ale unui cunoscător profund – ne conduce spre capcana de a pune între paranteze istoria recentă a Orientului Mijlociu și nu e de mirare că îl poartă spre următoarea concluzie, la fel de seducător exprimată: „Problema principală a Franței nu este, prin urmare, califatul deșertului sirian, care se va risipi în cele din urmă precum un vechi miraj devenit coșmar, problema este revolta acestor tineri. Iar adevărata întrebare este ce reprezintă acești tineri – sunt ei avangarda unui război care se apropie sau, mai degrabă, eșecurile unui hurducăit al istoriei?”. Concluzia aceasta presupune și exonerarea, dintr-o trăsătură de condei, a vinovăției marilor puteri occidentale în tragedia care li se întâmplă.

Dacă n-am spus, o repet: faptul că, în ce privește terorismul jihadist, la noi e deocamdată liniște nu e meritul năucilor din câmpul tactic.