Neverosimila poveste de iubire a oamenilor de lut

Ce minune că a născut cineva zilele astea ale iubirii! Zilele lui „Te iubesc, viață!”, „Te iubesc, lume!”, „Te iubesc, femeie!”, „Te iubesc, copile!”. Ce mai contează că una e de import, colorată ca o adiere de lumini noctambule, prinse de zori desculțe-n parc. Ce mai contează că a noastră sună de parcă ți-ar striga satul, din deal în deal, ascunzișurile sufletului, repezi, ca-n Liliecii lui Sorescu. Ce mai contează că unii s-au gândit, mercantil, doar să-ți adune mărunțișul în schimbul „mulțumirii”. 

Nimic nu mai are puterea să acopere sufletele scoase la mezat, întinse ca perdelele încrețită de șoapte, adiind între noi și exploziile solare de iubire. Nimic nu mai poate împiedica moartea meschinăriilor care ne petrec restul zilelor.

SPORT Trump a primit Premiul FIFA pentru pace la tragerea la sorți a grupelor Cupei Mondiale: Sfârșitul războiului din Ucraina este aproape

22:49

EXTERNE Alexandrina s-a stabilit de mai mulți ani în Marea Britanie. Ce a dezvăluit despre englezi: „Acolo nu există”

22:48

Zilele lumii îndrăgostite sunt ca două lespezi desfăcute de copiii florilor, la care am renunțat, iar ei s-au întors iertători la sufletele noastre chinuite de moartea măruntă, zilnică, a fericirii.

Sunt ca amintirile unui viitor în care ne scufundăm, tot mai goi de noi înșine și mai plini de ceilalți, de amintirile lor, de amintirile oamenilor care populează amintirile lor; mai plini de toți ceilalți, pe care în restul zilelor nu-i vedem ori îi urâm, îi detestăm, îi umilim, îi alungăm, îi uităm, îi terfelim în gânduri revanșarde, ca o fugă de la noi înșine și de la mințile noastre întregi și limpezi.

Mai sunt ca luminile sfinte, furișate prin vitraliile turnului naosului, ca un abur, trecând, în șoaptă, peste chipul lui Iisus, până jos, în icoanele catapetesmei, și mai jos, în căușul palmelor Născătoarei de Dumnezeu. Lumina ca o apă vie, care ne frăgezește buzele uscate de relele urlate, strigate, șoptite, atunci când sărutăm piciorul sfârtecat al lui Hristos.

Se pierd în țipăt, ca un vârtej de trupuri rostogolite în ele însele, ca o despletire de lut, în dansul tălpilor olarului pe roțile de piatră; în rotunjimi ori alungiri, ori renunțări, ori șoapte; ori suflete rotunde.

Sunt ca o promisiune, uitată mereu, că vom iubi mai mult, mai clar, mai tandru. Sunt ca o minciună dulce din vată de zahăr pe care o atingi cu fața, și cu buzele, și cu sufletul; îi simți mirosul, gustul și lipiciul, și când să strigi „există” e deja topită…

Știu că v-am spus un vis, dar vă iubesc de zilele-astea.

Te iubesc, viață!”, „Te iubesc, lume!”, „Te iubesc, femeie!”, „Te iubesc, copile!”