Nu-mi pasă ce zice Klaus / O să-i dau pe loc repaus / Poa’ să vină la guvern / Că oricum e subaltern

Redactor:
Adrian Onciu
Nu-mi pasă ce zice Klaus / O să-i dau pe loc repaus / Poa’ să vină la guvern / Că oricum e subaltern
El cu Statul Paralel / Este decât un mișel / Eu sunt, totuși, la putere / Și-am să dau o grațiere. Vezi un nou episod din ficțiunea politică "Micul Pentagon (Casa de nebuni)" a lui Adrian Onciu

Spitalul Micul Pentagon era luminat feeric în așteptarea lui Moș Crăciun. Fiecare salon avea bradul lui și cel puțin o instalație de beculețe multicolore, iar în loc de globuri și bomboane, pacienții atârnaseră medicamente, pungi cu perfuzii și fotografii cu președintele Liviu în costum vărgat sau în costum de baie (după preferințe).

La cantină, doctorii și asistentele se agitaseră încă de dimineață, pregăteau spectacolul de Crăciun cu nelipsita tombolă – atracția supremă pentru pacienții care visau să câștige marele premiu (două bilete de Revelion la cantina spitalului din Bruxelles).

Însă nimic din toate astea nu reușea să-mi atenueze starea de profundă tristețe. De câteva zile, uitasem de sărbători, mă gândeam doar la atmosfera încărcată din spital, care stătea să explodeze la prima scânteie. Mulți dintre pacienți se radicalizaseră, deveniseră un soi de talibani – singurul motiv pentru care încă respirau și își luau medicamentele la timp rămăsese speranța că vor prinde momentul răstignirii președintelui Liviu. Orice alte probleme, indiferent de natura și gravitatea lor, păleau în fața perspectivei de a fi martorii execuției finale.

Toate nenorocirile din ultimii ani aveau un singur nume: Liviu. Și nu neaparat el, ca persoană, cât doctorii și asistentele din jurul său, acuzați că furau alimente din cantina spitalului, furau medicamente, pijamale, dezinfectanți și, în general, cam tot ce le cădea pe mână. Pacienții simpatizanți ai Statului Paralel trăiau cu credința de nezdruncinat că, odată cu dispariția președintelui Liviu, vor beneficia de tratamente mai bune, vor mânca la restaurant și – de ce nu? – vor avea un libidou de zile mari (spre exemplu, ca actorii și actrițele de la Hollywood).

La chemarea liderilor Klaus, Dan și Dacian, talibanii și-ar fi dat viața fără ezitare, numai să știe că Micul Pentagon va scăpa de monstrul cu patru capete și trei perechi de coaie întruchipat de președintele Liviu.

De cealaltă parte, șeful spitalului pretindea că instituția căzuse pradă intereselor străine, lăcomiei multinaționalelor care furnizau curent electric, apă, gaze, benzină, servicii bancare, internet, alimente și medicamente. În viziunea președintelui, bancherii deveniseră cămătari fără scrupule, dispuși să aplice standarde duble pacienților Micului Pentagon în comparație cu bolnavii din alte spitale europene.

Părăsit de prieteni în momentele dificile, Liviu mă chemase în biroul lui ca să-și verse oful.

– Cornele, mi-a zis, un lucru nu pot să pricep. Oamenii ăștia mă urăsc, de acord. M-ar vrea mort chiar în clipa asta. Ei luptă pentru o idee – să nu fim conduși de un hoț – dar uită că zi de zi, ceas de ceas, alții le bagă mâna-n buzunare până la cot, pe nesimțite. Îi fură în mod sistematic, legal, cu zâmbetul pe buze…

L-am privit fără să schițez vreun gest. Își aprinsese joint-ul cu cannabis și fuma la fereastră.

– Uită-te la pacienții spitalelor din Franța, la Pijamalele Galbene. Au ieșit în stradă pentru doi franci în plus la motorină. Li s-a părut că și asta e tot o formă de furt. Un atentat direct la buzunarul lor. De ce să plătească ei pentru mofturile președintelui Emmanuel cu încălzirea globală și alte tâmpenii inventate de ecologiști?! De ce, Cornele?

Ridic din umeri. Orice replică i-aș fi dat ar fi fost cu două tăișuri. Fie m-ar fi suspectat că mint de dragul conversației, fie că sunt de partea talibanilor.

– Aș vrea să-i văd pe pacienții noștri răzvrătindu-se pentru o cauză dreaptă, continuă Liviu. De exemplu, pentru că s-au scumpit gazele… Eu plec, în locul meu va veni altul, poate mai destoinic decât mine, dar atacul direct la buzunarul pacientului va continua. Ne-am pierdut demnitatea, Cornele… Suntem biete slugi incapabile să ridicăm capul. Dacă ne aruncă Jean-Claude câte-un os de la Bruxelles, dăm din coadă veseli și-i pupăm mâna mulțumiți că suntem, totuși, la aceeași masă cu împăratul. Am rămas ultima găină din Europa, nu ne respectă nici dracu’ din cauză că ne batem între noi ca chiorii, în loc să punem pe primul loc interesele spitalului…

L-am lăsat, atunci, să-și plângă de milă, sub pretextul că intervenise o urgență. Fără îndoială și Liviu avea talibanii lui, doctori și pacienți care l-ar fi urmat în orice condiții. Doar că eu mă feream să intru în vreuna dintre tabere. Mi se părea că lucrurile erau mai nuanțate, nu exista BINELE absolut și RĂUL absolut, ADEVĂRUL plutea pe undeva pe la mijloc, chiar dacă presa se străduia să încline balanța de partea adevărului lor (de necontestat, evident).

Spectacolul începuse de ceva timp când am intrat în cantină. Pe scenă, Viorica tocmai ajunsese în brațele lui Moș Crăciun, se pregătea să-și recite poezia.

– Ia spune, Viorico, ai fost cuminte anul ăsta?

– Da, moșule, foarte cuminte.

– Și zici că mi-ai pregătit o poezie…

– Da, eu am scris-o. Se cheamă Grațiere.

– Bine, dă-i drumul. S-o auzim.

– Grațiere, de Viorica.

Câte zile voi avea

Voi iubi doar țara mea

Nu-mi pasă ce zice Klaus

O să-i dau pe loc repaus

Poa’ să vină la guvern

Că oricum e subaltern

El cu Statul Paralel

Este decât un mișel

Eu sunt, totuși, la putere

Și-am să dau o grațiere

Să repar c-un gest creștin

Crimele lui Augustin

Care este-un trădător

S-a vândut străinilor! Crăciun fericit, moșule!

Doctorii și asistentele aplaudară frenetic. Impresionat până la lacrimi, moșul scoase din sac cadoul pentru Viorica: un platou mare cu salată boef.

– Poftim, drăguță. Ți-am adus salata asta pentru că e singurul lucru la care te pricepi. În rest, ești varză, pe cuvânt!

Mai calmă decât în alte împrejurări, Viorica îi smulse moșului barba și căciulița roșie.

– Ahaaa, deci tu erai! exclamă femeia, privindu-l uimită pe Klaus.

Pe urmă luă platoul cu salata boef și i-l trânti în plină figură. Două măsline verzi îi rămaseră bărbatului în dreptul ochilor.

– Iar ăsta a fost cadoul meu, moșule!

Atent să nu-și strice imaginea, Klaus scoase o linguriță și gustă din salata care îi rămăsese pe obraji.

– Mmm, delicioasă! Și culmea, toate ingredientele sunt de import. Inclusiv ouăle, că noi nu mai avem de când am intrat în UE…

(va urma)

 

Inchide