O judecată la rece. La rece de-ți îngheață lacrimile pe obraji

Redactor:
Raluca Ion
O judecată la rece. La rece de-ți îngheață lacrimile pe obraji
Acești oameni obișnuiți, care și-au scos hainele de pe ei și au mers până la a le da foc ca să-i încălzească pe cei rămași în viață, au adus, odată cu gestul lor, căldura în inima întregii Românii

Când i-au găsit, aveau hainele „complet înghețate pe ei, ca betonul”, „erau speriați, dezamăgiți, aveau dureri extraordinare”. Iar fata, frumoasa adormită care nu avea să se mai trezească niciodată, fata…”avea lacrimile înghețate pe obraji”. Este cel mai tulburător raport despre starea celor șapte oameni pierduți de autorități în Munții Apuseni, singurul care, dincolo de informațiile seci despre politraumatisme și hipotermie, îți dă măsura dramei umane petrecute în mijlocul pădurii de nicăieri.

Poate pentru că nu a fost făcut de către un oficial, ci de către un om. Gheorghe Trif, țăranul din Horea care, alături de camarazii lui, Gheorghe Giurgiu și Argentin Todea, le-a dat șansa la viață celor răniți, acolo unde autoritățile au întârziat, cu orele, să o facă. Un om care își vedea liniștit de viața lui (luni fusese plecat toată ziua de acasă și de-abia pe seară a aflat de la soție despre avionul prăbușit) și care a hotărât, fără să i-o ceară nimeni, că tot în sarcina lui cade să aibă grijă și de a altora.

„Ieșim să ne căutăm o vacă și n-o să ieșim să căutăm șapte oameni?”, le-au spus oamenii din Horea celor două tinere de la SMURD care le-au ieșit în cale, prin frig și zăpadă, ca să-i preia pe cei răniți. Atât de simplu a fost și, poate, dacă Gheorghe Trif ar fi ajuns ceva mai devreme acasă ar fi fost totul chiar mai simplu de atât.

Locuitorii din Horea, care și-au scos hainele de pe ei și au mers până la a le da foc ca să-i încălzească pe cei rămași în viață, au adus, odată cu gestul lor, căldura în inima întregii Românii. Ne-au oferit una dintre cele mai frumoase lecții despre puterea pe care o au, de fapt, oamenii obișnuiți în țara care nu ne-a dat, guvernare după guvernare, decât posibilitatea de a alege între răul cel mai mare și răul cel mai mic. O dată și încă o dată, până când am ajuns cu toții la concluzia greșită că, orice am face, nu mai contează.

În lumea în care ne măsurăm unul pe altul din ochi să ne dăm seama câte parale facem, mă întreb cum i-ar fi cântărit un neavizat  pe cei trei înainte de ziua de luni? Ce ar fi crezut cineva despre ei, dacă i-ar fi pus alături de vreun potentat pomădat care are la breloc cheia succesului în viață, de vreun ministru, vorbind despre planuri salvatoare de acțiune, ori de vreun expert care de la înălțimea științei sale ne explică sofisticatele mecanisme ale localizării în cinci secunde? Câți dintre privitori nu ar fi considerat, în sinea lor, că drumul celor trei s-a oprit, nespectaculos, la marginea unui sat din Apuseni, în timp ce drumul ilustrului a ajuns ACOLO, aproape de stele?

Drumul lui Gheorge Trif, Gheorghe Giurgiu și Argentin Todea i-a dus însă în locul cel mai potrivit de pe Pământ: acela în care ei, oamenii invizibili, i-au găsit pe răniții din munți, în timp ce oamenii vizibili pe toate televizoarele își dădeau cu stângul în dreptul în prime time. Ce au ei în plus față de politicienii care au pârghiile importante pentru a proteja viața cetățenilor unei țări? O mulțime de lucruri. Dar, înainte de toate, faptul că au știut să gândească la rece. S-au gândit, cu toată ființa lor, la recele acela care poate îngheța lacrimile cuiva pe obraz. Și au făcut tot ce au putut ca să împiedice asta.

 

Inchide