Orice Bentley distrus e un Bentley ucis

Printr-o ciudată ironie a sorții, Bentley-ul distrus de un tren acum câteva zile are în spate o istorie legată puternic de cursele contra trenurilor expres. Dar timpurile sunt altele…

Atunci când Walter Owen Bentley introducea aluminiul în motoarele de mare putere care aveau să fie folosite la avioanele din Primul Război Mondial, nici nu bănuia ce moștenire va lăsa mărcii care urma să-i poarte numele. Dar Bentley nu era singurul inginer genial al vremii sale – toată perioada antebelică abundă de nume mari în istoria automobilelor – ci doar unul cu foarte multă baftă: unul dintre britanicii bogați care-i cumpărau mașinile (celebrul club Bentley Boys) i-a cumpărat și marca, iar astfel Bentley a avut cu ce să-și dezvolte nu doar mașinile, ci și să le ducă la un nivel care a atras apoi atenția celor de la Rolls-Royce…

Dar băieții Bentley nu au salvat doar marca, ci i-au imprimat și o aură care dăiunie chiar și acum, căci milionarii posesori de Bentley se întreceau în anii ”30 în tot felul de curse. Legendară a rămas cursa contra Le Train Bleu – expresul de noapte francez, care mergea de la Calais până pe Riviera, adică din cel mai nordic punct al Franței, până în sudul ei plin de căldură, femei frumoase și lux orbitor. Cursele Trenului Albastru au stârnit inițial admirația față de marca Rover, căci a fost prima care a izbutit să bată expresul de noapte într-o cursă întinsă pe mai bine de 1.200 de kilometri!

CONTROVERSĂ Întâlnire selectă a Pentagonului cu țări NATO pentru discuții despre viitorul Alianței. Printre cei excluși: Franța, Marea Britanie și România

23:01

REACȚIE Numele surpriză pe care Elena Udrea l-ar dori ca premier: „Un politician temeinic”

22:53

Auzind acestea, un milionar britanic, Woolf Barnato, posesor de mine de diamante în Africa de Sud și pilot celebru, câștigător de trei ori a formidabilei curse de 24 de ore de la Le Mans (cu Bentley, desigur), a declarat că va fi în stare să ajungă de la Cannes chiar la clubul său din Londra înainte ca trenul plecat din acelasi loc să ajungă la Calais – o întrecere demnă de anul 1930, an în care, evident, traversarea Canalului Mânecii se făcea cu feribotul… Excentricul milionar a și reușit, de altfel, să învingă trenul, fapt care i-a sporit și mai mult reputația – să mai spun că investițiile sale numărau prin 1938, printre multe altele, un palat cu 25 de camere și un cinematograf?

Nebuniile tinereții nu l-au împiedicat mai târziu să fie un comandant în aviația britanică, cu victorii împotriva Luftwaffe, iar de murit, a murit de cancer, o boală care nu se uită nici la bani, nici la faimă. Victoriile lui în motorsport au dăinuit, iată, de vorbim despre ele și azi, iar marca Bentley încă își datorează numele unora dintre cele mai reușite modele ale sale curbelor circuitului de la Le Mans.

Deși a fost apoi trecută într-un con de umbră de către noul proprietar Rolls-Royce, marca a fost cumpărată în cele din urmă de germanii de la Volkswagen și reînviată, de data asta cu respectarea cât mai fidelă a spiritului ei original: cele mai fiabile, mai sigure, mai rapide și mai luxoase automobile – mașini care pot rivaliza oricând cu celălalt colos britanic (deținut și el tot de nemți, dar de cei de la BMW). Iar moștenirea sportivă e cea care îi atrage pe milionarii de azi să cumpere aceste mașini și să își facă de cap cu ele pe șosele.

Îmi veți spune: așa, și? Iar eu voi răspunde că povestea nu are neapărat o morală, căci milionarii excentrici care i-au creat aura au murit demult, iar pe vremea lor nu încercau să întreacă trenul la barieră, ci ca niște adevărați gentlemani, mergând paralel cu el, dar respectând regulile de circulație. Iar atunci când șoselele publice nu îi mai puteau satisface (căci acolo Poliția era și atunci la fel de neiertătoare), mai băgau mâna în buzunar și construiau circuite pe care să se poată da în voie, punând astfel bazele motorsportului de azi.

Iar morala ar fi că, dacă milionari excentrici și iubitori de viteză au existat mereu, dar au și creat și lăsat în urmă ceva bun, milionarii de azi nu mai respectă – cu foarte puține excepții – nici spiritul, nici tehnologia, nici istoria lucrurilor scumpe de care se agață pentru a-și exprima valoarea. Și asta ne dă, poate, și măsura timpurilor în care trăim. Timpuri din care e puțin probabil să rămână ceva după noi, ceva care să fie admirat pe drept de generațiile viitoare.

Nu de alta, dar suntem cu toții – săraci sau bogați – prea grăbiți să alergăm cu toată viteza spre ultima noastră barieră.