• Publicat:
Puterea Gândului

Pe cine ați prefera, la o adică, dintre Iosif și Adolf? (sau cum au ratat doi sirieni petrecerea de 1 Mai)

Pe cine ați prefera, la o adică, dintre Iosif și Adolf? (sau cum au ratat doi sirieni petrecerea de 1 Mai)
Micul Pentagon. Casa de nebuni (50)

În timp ce alte spitale din Europa erau conduse după un tipar neocomunist, șefii Micului Pentagon fuseseră acuzați de apucături neonaziste. Mulți îl comparau pe președintele Liviu cu dictatorul Benito, care virase spectaculos de la doctrina marxistă la propaganda fascistă. Fiind izolat între pereții spitalului, îmi era greu să discern care dintre ideologii reprezenta un pericol mai mare pentru viitorul omenirii. În definitiv, ambele făcuseră milioane de victime.

Paradoxal, spitalul din Berlin ieșise din carantină după ani întregi de contaminare cu virusul nazist și acum părea să încerce un alt soi de dictatură, mai soft și mai perversă, cu rădăcini marxist-leniniste.

Așa-numitul progresism (sau liberalism de tip american) avea sprijinul necondiționat și direct interesat al rețelei globale de firme multinaționale și ONG-uri răsărite ca ciupercile după ploaie. Progresiștii de la Berlin, în consens cu cei de la Paris și Bruxelles promiteau o Europă unită în jurul principiului diversității, a egalitarismului indiferent de merite și aptitudini, cu pacienți fericiți, de toate rasele și înclinațiile sexuale, cu un spital puternic, laic, în care religia să nu-și bage coada.  

Poate la fel de ciudat, după zeci de ani de carantină datorată contaminării cu virusul comunist, spitalul din Moscova sărise în cealaltă extremă, îmbrățișase în ultima vreme doctrina naționalist-populistă cu accente de dreapta. Biserica își păstrase rolul central, iar președintele Vladimir pretindea superioritatea pacienților autohtoni în raport cu cei proveniți din alte spitale. Doctrina „Rusia înainte de toate” primise un nesperat imbold după ce „America first” îi cucerise pe adepții președintelui Donald. Scăpate de coșmarul comunist, spitalele din Varșovia, Budapesta și București manifestau simpatie față de schimbările de la Washington și mari rețineri în raport cu progresiștii lui Jean-Claude. Italienii își aminteau cu nostalgie de Benito, francezii se îmbrăcau din ce în ce mai des în galben, iar nemții, cu toată rușinea trecutului, reciteau pe sub plapumă pasaje din Main Kampf. Din ce în ce mai mulți preferau naționalismul populist de extracție nazistă în locul progresismului liberal cu damf comunist. Cele două ideologii grupate generic în STÂNGA și DREAPTA (sau democrați și republicani), se ciocneau de multă vreme într-un război al inițiaților, în spatele ușilor închise, departe de ochii pacienților. Doar că după schimbarea spectaculoasă de la spitalul din Washington războiul devenise unul fără menajamente, pe viață și pe moarte. Loviturile la picioare, pe sub masă, fuseseră înlocuite cu pumni și palme, iar încăierările se difuzau în direct, la ore de maximă audiență. Ceea ce altădată era interzis, imoral sau ilegal, acum devenise rutină de zi cu zi. Donald împreună cu mișcarea naționalistă din Europa (cu sprijinul Moscovei) riscau să încetinească sau chiar să distrugă planul global al internaționalei socialiste (care din motive propagandistice își schimbase denumirea din „socialistă” în „progresistă”).

Din nefericire, pacienții erau puși în fața unei mari dileme. Fuseseră întrebați într-un sondaj de uz intern pe cine apreciau mai mult, prin reducere la absurd, dintre dictatorii Iosif și Adolf. Creștinii practicanți și cei care suferiseră în comunism tindeau să-i dea credit lui Adolf, în timp ce minoritarii de orice fel îl luau în brațe pe Iosif. La fel și tinerii care visau la o societate deschisă, fără opreliști, cu joint-uri la liber, fără proprietari, asupriți și asupritori.

Ziua Internațională a Muncii, altădată sărbătorită cu mare fast la inițiativa conducerii spitalului, ar fi trecut neobservată dacă progresiștii nu ar fi întins grătarele în curte încă de dimineață. Pe la orele prânzului, Dan, Dacian și Cosette începură să împartă caserole cu doi mici, o chiflă, muștar și un pliant cu președintele Liviu (desenat în chip de dictator nazist). Tradiționala muzică populară fusese înlocuită cu muzica electronică, mult mai potrivită pentru pacienții care trăgeau muștarul direct pe nas.

În lipsa altor activități recreative, am rămas în curtea spitalului până spre seară, când s-a dat alarma. Zeci de gardieni au năvălit peste noi și petrecerea de 1 Mai s-a spart cu o bătaie demnă de filmele western. A doua zi aveam să aflu și motivul descinderii în forță: în spital se infiltraseră doi pacienți sirieni. Ca de obicei în astfel de situații, urma să se decidă soarta intrușilor în cadrul unui pseudo-proces prezidat de președintele Liviu.

Îmbrăcați în pijamale albe cu dungi roșii, sirienii Omar și Ahmad fură chestionați în legătură cu scopul prezenței lor în spital. Omar, care studiase în anii 90 la Facultatea de Construcții din Iași, încercă să explice situația într-o română aproape perfectă:

― Din cauza la președintele Bashar, care ne bagă pe gât medicamente rusești împotriva la erecțiile spontane, eu fugit cu Ahmad de la spital din Damasc. Vorbit la telefon cu prietenul Dorel, din Pașcani, care promis la noi că facem 1 Mai la Mamaia. Cerut la el femei blonde, ieftine și frumoase. Ce căutăm la spital la București?! Noi luat țeapă! Ăsta nu este spital la Mamaia, măi Ahmad, măi! Este spital de nebuni!

Doctorul Codrin îi răspunse tăios, uitându-se spre grupul de simpatizanți ai Statului paralel:

― Prietene, îi avem chiar aici, în sală, pe teroriștii noștri în frunte cu Klaus. Nu ne mai trebuie și alții… Va trebui să vă expulzăm, sorry.
Vizată de intervenția doctorului, Cosette își îndreptă breteaua de la sutien înainte de a răbufni.

― Huooo, nazistule! Huooo!

Un cor de huiduieli la adresa lui Codrin îi făcură pe cei doi sirieni să spere într-o soluție favorabilă. În fond, încă puteau ajunge la Mamaia până spre miezul nopții. Publicul părea a fi de partea lor, progresiștii dominau sala de judecată, erau mult mai vocali.

Cineva urcă la prezidiu și-i strecură un bilețel președintelui Liviu. Bărbatul se încruntă și își netezi mustața.

― Tocmai am primit informații că în iunie 2016 ați fost expulzați din spitalul de la Berlin pentru contrabandă cu șaorme explozive. Ce aveți de spus în apărarea voastră?

Cei doi sirieni se consultară din priviri. Omar ridică din umeri, aproape resemnat.

― OK, am înțeles. Nu ne vreți… Măcar gustați șaorma noastră, să vedeți ce prost lucrează serviciile secrete care informează greșit la voi. Serviciile face jocuri la interese oculte.

Scoase șaorma din pantalonii de pijama și i-o întinse lui Liviu. La rândul său, temător, acesta i-o dădu lui Codrin cu mâna tremurândă. Doctorul mușcă din ea după câteva ezitări, pe urmă căzu secerat. Din sală se auziră strigăte de indignare.

Omar se uită cu reproș la colegul său. Îi șopti la ureche:

― Ți-am spus că-i prea iute, măi Ahmad… S-a dus dracului vacanța noastră la Club Loft… Adio parașute la 10 euro bucata… Și asta din cauza lui porcu’ de Dorel. Cică România este condusă de comuniști… Un căcat comuniști! Niște populiști ordinari! 

(va urma)   

Inchide