Pionierii de ieri și premierii de azi

Vrei Președinte și cauți o rețetă? Să luăm una populară. Se dă un kilogram de făină, neapărat primit în pungă de plastic roșie, portocalie sau galbenă, se adaugă un litru de ulei de floarea soarelui și se amestecă bine cu mălaiul cadorisit. Totul se încorporează apoi cu kilogramul de zahăr și, eventual, cu cel de orez, se mai adaugă apă de ploaie după gust, iar amestecul se lasă la dospit până în noiembrie. Unii specialiști, „șefi” fără bonetă în bucătărie socială, susțin că din acest aluat garantat iese un președinte.

Pentru cei neinteresați de aspectul culinar al campaniei electorale există alternative. O bancnotă de 10 lei plasată la timp înainte de un miting, o pelerină de ploaie care să spargă vântul aspru de toamnă de pe ogoarele țării, o găleată de plastic numai bună pentru ținut sifoanele la rece, vara, după o zi grea de muncă la câmp, soluțiile oferite de „ei” acoperă necesități care mai de care.

MESAJ Vice-Ambasadorul Israelului în România: Astăzi, unul dintre cele mai mari atacuri teroriste din istorie a fost oprit

19:34

ACTUALITATE Ales pe listele POT, deputatul Călin-Florin Groza a semnat cu PSD Maramureș

19:26

Articolul 386 din Noul Cod Penal

(1) Oferirea sau darea de bani, de bunuri ori de alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidați ori un anumit candidat se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

O altă rețetă mai puțin eficientă este teoretizarea. „Pliant promisiuni. Bucati: 1000″ scria pe o cutie fotografiată de colegul nostru Octav Ganea la mitingul de lansare a candidaturii lui Victor Ponta. E o ironie involuntară în acel colant prin care editura semnalează conținutul cutiei. Pe pliantele lucioase nu sunt imprimate programe, planuri concrete, menite a fi respectate, ci „promisiuni”. Deșarte. Adjectivul lipsește, dar se subînțelege. „Ei” știu asta, câțiva dintre cei 70.000 de oameni prezenți pe Național Arena poate că au simțit lipsa de substanță, însă transportul, masa și băutura gratuite, plus niște bani de buzunar, pentru o plimbare de weekend la București, le-a relaxat spiritul critic. Așa e românul când are mațul plin.

Pentru o zi, Național Arena s-a transformat într-o utopie roșie, un univers în care toți cei prezenți au fost mulțumiți. Alesul era pe gazon, susținătorii recompensați în tribune.

Cândva, rețeta era aceeași, diferă doar câteva ingrediente….

În acele vremuri, marea recompensă era o pereche de espadrile albe, dar zvonul s-a confirmat târziu, chiar înainte de paradă. Aveau pânza ca de batistă și o talpă subțire de simțeai fiecare pietricică în care călcai, însă la finele anilor ”80 încălțările pentru copii erau un lux, iar „ei” îți făceau cadou o pereche purtată doar de câteva ori. Elevii de gimnaziu care reprezentau moleculele albe de hidrogen și de oxigen nu știau clar dacă „ei” erau Elena și Nicolae Ceaușescu sau activiștii care îi duceau zi de zi, la începutul verii, pe terenul de sport din Agronomie, lângă Arcul de Triumf. Realitatea pentru puștii de 10, 11, 12 ani dintr-o școală din București era că repetițiile înseamnau un chiul oficial de la orele de română sau matematică, iar într-o pungă de hârtie maronie găseau un sandviș gustos care mergea cu sticla de Pepsi, o delicatesă primită drept recompensă, dar nu zilnic, într-o vreme în care setea se potolea cu Brifcor, o apă gazoasă de culoare galbenă.

Sutele de copii veniți din mai multe școli au muncit săptămâni la rândul pentru a stăpâni la perfecție un moment care reprezenta doar o picătură din parada faraonică ținută cu ocazia zilei de 23 August, pe atunci ziua națională a Republicii Socialiste România. Îmbrăcați în alb din cap până în picioare, trebuiau să se sincronizeze aproape la milimetru și să realizeze două litere H și un O gigant. H2O, simbolul chimic pentru apă, era modestul tribut de câteva zeci de secunde adus unui savant de talie mondială, tovarășa Elena Ceaușescu, de niște copii aflați în pragul corigenței la chimie.

Canicula din marea zi e și acum în mintea moleculelor alegorice de apă încălțate în espadrile. De fapt, e mai degrabă ca o arsură în talpă pentru că, pe un gazon acoperit cu linoleum, cei doi H și un O s-au lipit în fața tovarășilor de la tribuna oficială de pe fostul stadion 23 August, strămoșul Național Arena. Toată lumea a fost fericită la final. Hidrogenul s-a alăturat oxigenului, iar tălpile subțiri ale espadrilelor s-au mulat pe mușamaua încinsă, arzând ca un fier de călcat. Câte nu îndură însă un copil aflat cu gândul la o recompensă?

Niciunul dintre elevii rămași cu o pereche de espadrile după acea după-amiază fierbinte nu a avut perspectiva asupra reacției chimice omagiale. Mozaicul realizat de ei era vizibil doar de la tribună, perspectiva lor asupra paradei era cea a vecinului de rând din față, la fel de transpirat, obosit și însetat. Cuvântul „manipulare” le era necunoscut, iar recompensa pozitivă, una dintre tehnicile elementare de manipulare, era extrem de practică. Espadrilele albe s-au dovedit numai bune de prăpădit pe stradă, la fotbalul cu porți din pietre și tricouri.

Pe atunci, românii nu se frământau pe cine să aleagă președinte, aveau deja unul care n-avea nevoie de confirmări democratice din cinci în cinci ani. Recompensele veneau pentru altfel de confirmări. „Ei”, adică președintele și prima doamnă, se voiau iubiți, adulați, deși îi țineau pe adepți într-o beznă comercială. Efectele actului de dragoste răsplătită se vedeau toată toamna, școlile erau pline de espadrile de un alb tot mai murdar, mai zdrențuit.

Vreau președinte, spun în 2014 românii ieșiți de un sfert de secol din negura istoriei. Acum dezbat, au impresia că favoritul lor le va schimba destinul, dar oră de oră sunt manipulați în programe TV mult mai lungi și mai variate decât acum 25 de ani. Efectele beznei electorale în care au intrat se vor vedea în următorii cinci ani, când orașele vor fi pline de tricouri de un roșu tot mai spălăcit și mai zdrențuit.