Președintele Care Există

Revin cu o variantă explicativă la scurtul PS al textului de ieri

Așa cum filosofia a fost considerată veacuri de-a rândul regina științelor, ontologia a fost regina filosofiei. În spațiul românesc, a cugeta asupra existenței și nonexistenței pure n-a mai preocupat pe nimeni de la Marian Vanghelie încoace. Dumnezeul sectorului 5 al Capitalei a spus: „Sunt Primarul Care Este”. El a identificat astfel o întreagă clasă umană superioară, esteții, adică oamenii care este și care nu au nevoie de altă calitate în afara simplei existențe pentru a domina.

Interpretând în stil cartezian zisa estețului Vanghelie, ea ar suna așa: „Exist, deci sunt”, ceea ce reprezintă o aserțiune mult mai tare decât cumintea „cuget, deci exist” a franțuzului.

Tot pe Descartes îl bagă în corzi și președintele esteț Băsescu. Să ne amintim că (pseudo)silogismul cartezian „Mă îndoiesc, deci gândesc. Gândesc, deci exist” se închidea cu concluzia „Ergo Deus est” – demonstrația existenței lui Dumnezeu.

Nebântuit de gânduri teologice, T. Băsescu completează mult mai inspirat și pragmatic construcția lui Descartes: „Gândesc pentru că mă îndoiesc. Exist pentru că gândesc. Sunt în campanie pentru că exist”. După Primarul Care Este, avem, deci, Președintele Care Există.

T. Băsescu își definește astfel condiția ontologică: Dacă nu sunt în campanie înseamnă că nu exist. Orice m-ați vedea făcând în afară de campanie electorală – de pildă îndeplinind funcția de președinte al României – să știți că ăla nu sunt eu, e o sosie.

Singura problemă este că rațiunea pseudosilogistică de mai sus pune la baza existenței îndoiala. Or, T. Băsescu nu se îndoiește de nimic, niciodată. El este, indubitabil, cel mai potent și cel mai inteligent. Europa nu îl vrea decât pe taurul Zeus.