Rabdă, așteaptă și taci!

Redactor:
Anca Simina
Rabdă, așteaptă și taci!
Să mă ierți, Mara, locul în care te-am născut nu e, nici pe departe, așa cum te las eu să crezi, în fiecare zi.

Să mă ierți, Mara, locul în care te-am născut, nu e, nici pe departe, așa cum te las eu să crezi, în fiecare zi.

Ții minte joi? Erai pală și moale, lipită de bluza mea bej, arzând și oftând de o nesfârșită durere. Te-am îmbrăcat încet și ți-am promis o plimbare. Scurtă, lungă, nici nu știam. O mamă, în locul de care-ți vorbeam, dezbrăcat de povești, nu știe niciodată, în drum spre un spital de urgență cât va dura. Sau unde vom ajunge.

În holul larg al primirilor de urgență te-ai bucurat să vezi copii. Atât de mulți, livizi, febrili, urcând sau coborând din ambulanțe. „Unde se duc ei, mami?” „Merg la teatru, cu un pat magic” „Mergem și noi la teatru mai târziu?” Cam da.

În primul spital, ai trecut, cu un curaj nebun, de doi chirurgi, o încăpere în care te lua pe sus curentul, un pat de consultații de pe care un copil cu brațul pătat de sânge s-a ridicat sub ochii tăi. În două ore, doi pediatri, un set de analize incomplet – și dovedit apoi și inutil – și două diagnostice. Tu, tot mai rău. „Nu știm ce este, cel mai probabil o infecție, și nici nu v-aș interna aici. Avem foarte mulți copii cu viroze și nu sunt locuri în care să vă pot izola”. E unul din cele mai mari spitale pentru copii din București. Dar nu-i nimic, mergem la altul. Rabdă!

Alt medic, unul blând. Ai învățat și spui deja mecanic: „Mă cheamă Mara. Am trei ani. „Sora” mea e Cenușăreasa. Acum mă doare burtica”. Alte analize, aceleași de acum trei ore, repetate. Și tu ești tot mai rău. „Unde mergem, mami? Mai mergem la teatru?” „Mergem mai bine să luăm o păpușă”. Te scutur în mașină iar, numărând minutele, bob cu bob, în așteptare. Încă o oră și rezultatele complete, pe care cei de dinainte nu le ceruseră măcar, încep să vină. E rău. Dar nici ei nu ne pot ține, totuși, peste noapte. În locul în care te-am născut, nu e liber decât un singur pat de copil, într-un salon cu încă unul, contagios, cu altă boală, și ni se spune franc: „Rămâneți pe riscul dumneavoastră sau mergeți, mai bine, la privat”. Așteaptă!

După patru ore și cinci pediatri o luăm de la capăt. Îmi pun o mâna pe inimă și închid ochii. E ceva necunoscut înăuntru. Ca un întuneric. Ca plumbul. „De ce plangi, mami?” „Mi-e frică, Mara”. Tac.

În labirintul nesfârșit, adormi cât așteptăm într-o parcare. Încă o oră-două. Încă un pediatru. Încă un set de analize, același pentru a treia oară. Ei ne primesc. Rămânem. O voce blândă lovește însă abrupt în timpane: „Ziua de spitalizare vă poate costa de la 600 la 1500 de lei. E bine să stați două-trei zile”. Câți părinți pot oare să accepte asta? „Hai acasă, mami” „Mergem și acasă, dar acum e târziu, rămânem aici, e un hotel pentru copii, primim o cameră doar pentru noi” „Vreau acasă, mami. Nu mă mai doare acum nimic”.

În clădirea albă plină de ecouri, în care nu e niciodată noapte, pe un coridor impecabil, cu fețe vesele trasate pe pardoseală, mi-am plâns atunci cele mai amare lacrimi. Îți storceau cu greu picatură cu picatură sangele rămas în venele cât un fir de bumbac, într-un început hotarât de deshidratare. Apoi ți le-au umplut la loc, ore la rând, prin fluturașul acela ciudat pe care l-ai primit să-l crești mare. I-ai făcut pat, i-ai dat „mancare și apă” și l-ai eliberat după trei zile, să „zboare” singur „înapoi la mama”. Tu, Mara, ai curaj.

Pe mine însă, să mă ierți. În locul în care te-am născut, sunt bani de decontări fictive de medicamente, de manageri de spitale cu carnet de partid, dar nu se pot amenaja, măcar în vechile saloane comuniste, încăperi de doi pe doi, cu un pat și un scaun, în care copiii cu infecții de orice fel să-i poată proteja pe ceilalți. Aici,se-nchid spitale vechi și în loc nu pune nimeni nicio cărămidă.

În locul în care te-am născut, întâlnești tot mai mulți medici minunați și tot mai puțini funcționari în halate albe; n-au însă încredere unii în alții și nici măcar un sistem unitar prin care banalii indicatori de sânge să poată fi citiți la unison. Așa se decontează aceleași analize de trei ori, în doar câteva ceasuri.

În locul de care îți spun, așa dezbrăcat de fantezii, un ministru al Sănătații vine în ședința de Guvern cu o lege mizerabilă căreia îi zice reformă și spune atât: „Asta este capacitatea noastră intelectuală”. În loc să plece, este propus să fie promovat șef la Finanțe. Sănătatea e un minister pe care nu-l vrea nimeni și pe care îl ia cine se nimerește.

„Rabdă, așteaptă, taci!”, ni se tot spune. Îngropați în frici, obișnuiți de mici să rezistăm fără așteptări decente, ghidați cumva, din amintiri, de forța propriilor mame trecute prin situații mai cumplite în camere de gardă de altădată, ne antrenăm, fără s-o știm, la fel, copiii. Mai bine bolnavi, acasă, decât în neant. Mai bine tratați după instinct decât îngrijiți cum merită.

Tu, Mara, ești din nou bine. Pentru alte mii, zeci de mii de copii, de părinți fără economii pentru situații de criză, fără spitale decente, coșmarul acum începe. Ei rabdă. Eu, Mara, nu mai aștept de mult nimic. Dar tu, tu să nu taci!

Inchide