România – Ungaria: zero la zero

Mi-am luat în leasing un hamster sofisticat. (Am vrut să-l numesc Szilamer, după numele unui fermier, românaș de-al nostru, care și-a aruncat laptele la canal și povestea că în Ungaria producția autohtonă e sfântă, intangibilă; nu îndrăznește nici un ministru să dea cu copita în șiștar, că se găsește rapid un papă-lapte care să-l spânzure de talangă). Puteam să-i spun Praetor, dar penajul lui viu colorat m-a determinat să-l botez Quaestor.

Facem plimbări lungi, citim instrucțíuni de folosire, privim la televizor cu sonorul închis la maximum.

-E bine, domnule Quaestor?

Zice că-i bine.

Lucrăm amândoi, pe brânci, la teza noastră de doctorat – un plagiat complex, autobiografic – Istoria Prostiei Exuberante (din cele mai vechi timpuri până în zilele voastre). 

SPORT Andrei Nicolescu anunță un TRANSFER important la Dinamo

08:39

SPORT Pancu rupe tăcerea după despărțirea lui Emerllahu de CFR Cluj: „A plecat cu lacrimi în ochi”. Becali a încercat să-l transfere la „pachet” la FCSB

08:35

Mai mult decât grăunțele, decât insectele, chiar mai mult  decât să ne învârtim în roată, ne place politica. În orice stare de agregare și oriunde s-ar afla – în Parlament, la DNA, la ANI, în Valea Victoriei sau pe Dealul Cotrocenilor. Suntem chibiții cei mai agitați din cușca noastră.

Capitalismul românesc ne-a învățat multe: facem deosebirea dintre cercetare și urmărire penală, nu mai confundăm adevărul cu diversiunea, știm să alegem între rău și mai rău. Când vedem mascații nu ne bucurăm crezând că a început carnavalul.

Ne-am născut la Cluj (mai ales eu) și am trăit prea mult la Sighetu Marmației, ca să nu știm că mitul românului și ungurului, ca doi brazi într-o tulpină –  au aceleași necazuri, aceleași aspirații personale, se nasc, se perpelesc în tranziție și mor la fel, până-și bagă coada propaganda – s-a născut la Medgidia. Nu că nu și-ar băga coada propaganda (a lor mai consecventă, mai obstinată, mai coerentă decât a noastră,  fiindcă sunt mai uniți, oriunde s-ar afla – în țara lor sau în diaspora). Însă ar fi simplu dacă ar fi doar atât. Din frustrări latente și tensiuni alimentate se întrupează cel mai costisitor sentiment – ura.

Când aud întâmplări cum e aceea a fetiței cu bentiță tricoloră din Covasna, mi se urcă repede sângele la cap. Sunt în stare să-mi înghit hamsterul. Jar mănânc. Pe urmă, dacă se găsește cineva prin preajmă să mă tempereze, încep să judec la rece. Mă iau pe departe, punându-mi întrebări de gândire. În ce an suntem? 2013. Unde ne aflatoxim? În România noastră. Unde se află România? În Uniunea Europeană. Ce e Uniunea Europeană? Aici iar m-apucă nebuneala. Nu ne-am dorit să fim cu toții împreună, într-o loc fără granițe, unde steagul Danone să conteze mai mult decât drapelul de stat?

Am învățat, în amarul de ani care s-a scurs de la Revoluție, ca laptele la canal, că e de ajuns iluzia unei scântei, ca să aprinzi o țară sărăcită, mințită, adusă la disperare. Știu că politicienii – de pe ambele maluri ale Tisei – s-ar bucura să ne poată muta gândul de la îndrăcitele facturi la sfântul sentiment patriotic. Ei ar ieși mai ieftin.

Mi-e teamă de ridicol. Cum să cerșesc drepturi naționale (câte au mai rămas în politically correct-ul nomenclator UE) în propria mea țară? De la minorități?

Mi-e teamă că – dacă vom suprareacționa – aprindem țara.

Dar vocea sângelui meu ardelenesc strigă să ridic și eu, acum și aici, drapelul. Pentru sufletul curat al fetiței cu bentiță tricoloră. Suflet pe care sper să nu-l pervertească fățărnicia adulților.

-E bine, domnule Quaestor?

Zice că încă e bine.