Sinuciderea domnului Dragnea

Chiar dacă situațiile par similare, de această dată meciul din PSD, între președintele partidului și premier, nu se compară cu ce am văzut în urmă cu șase luni, când Sorin Grindeanu a fost dat afară de la Palatul Victoria.

Din start, pionii pe tablă au fost așezați altfel. Ca să-și adjudece o victorie evaluată ca esențială la acel moment, Liviu Dragnea a acceptat nominalizarea lui Mihai Tudose ca premier, nu din vreo prietenie aparte sau pentru că pe actualul șef al guvernului îl recomanda excelența/eficiența politică în cei peste 20 de ani de carieră, ci pentru că altfel Cabinetul Grindeanu nu ar fi picat la moțiunea de cenzură. Atunci, baronii partidului i-au pus pe masă o singură variantă: Tudose sau nimic. 

Dragnea a acceptat trocul, chiar dacă asta însemna să-și bage dracul în casă – dacă ar fi să ne gândim doar de câte ori lui Tudose i s-a pus ștampila de om al Sistemului – și s-a gândit, probabil, că are suficient timp la dispoziție pentru a-și reconsolida poziția de lider absolut. Un calcul greșit însă. Cu partidul ieșit din alegeri cu niște procente uriașe, cele mai mari de la FSN încoace, baronii aveau nevoie de liniște pentru a acapara total puterea și, implicit, resursele. O liniște pentru care ar fi făcut orice compromis, dar pe care Liviu Dragnea nu le-o putea garanta. Cu frica în oase, i-au pus în mână rezoluția împotriva statului paralel – SRI, DNA, Parchet, și l-au lăsat să-și rupă singur gâtul pe scări. Toate mutările pe acest front – modificarea legilor Justiției sau a codurilor penale – au fost lăsate la mâna „oamenilor lui Dragnea” – Iordache, Nicolae, Rădulescu samd – de care s-au delimitat când primul microfon li s-a pus în față. 

CONTROVERSĂ Israelul a dat alarma la Casa Albă: Iranul a pus la cale un nou complot pentru a-l ucide pe Trump. Ce anunța președintele SUA

09:42

CONTROVERSĂ Criza combustibililor din Rusia. Rușii de rând o simt, autoritățile se fac că nu o văd, Putin dă vina pe Ucraina

09:00

Lucrurile par a continua în aceeași logică, deloc favorabilă lui Liviu Dragnea, indiferent de deznodământul ședinței Comitetului Executiv de luni. Și nu sunt prea multe variante. 

Una ar fi ca CEx-ul să-i retragă sprijinul lui Mihai Tudose, iar acesta să-și dea demisia sau să fie demis la o moțiune de cenzură pe modelul Grindeanu. Într-un astfel de scenariu, PSD ar bate toate recordurile în materie de penibil în politică și, mai mult, l-ar introduce din nou în joc pe președintele Iohannis. Președinte care spunea: „dacă și acest Guvern ar cădea, atunci cu siguranță ar trebui să-mi pun întrebarea la modul extrem de serios dacă PSD ar mai avea capacitatea să guverneze”. Președinte care ar putea face, pe modelul lui Băsescu în 2009, două nominalizări inacceptabile pentru majoritatea parlamentară, forțând astfel alegerile anticipate. 

O altă variantă ar fi ca Mihai Tudose să rămână premier, confirmând practic că democrația din partid a fost suspendată, așa cum Nicolae Bădălău spunea în scrisoarea către pesediști, iar guvernarea riscă să fie compromisă.

Ca un apendice ar fi și o a treia variantă a unei conduceri colective. 

În toate aceste scenarii, Liviu Dragnea pierde.

Nu poți rămâne cu un șef de partid, care la un an după ce ai câștigat fără drept de apel alegerile, să te împingă în anticipate care ar putea schimba raportul de forțe în politică. Doi, nu poți rămâne cu un șef de partid pe care-l arăți public cum îți sabotează propriile interese. Și trei, acceptând eventual o conducere colectivă, indiferent de împachetare, Dragnea ar recunoaște că influența sa în PSD este istorie, fiind o chestiune de timp până va fi îndepărtat definitiv. 

PS. Personal, Mihai Tudose nu mi se pare deloc mai bun decât Liviu Dragnea, lupta sa cu șeful PSD fiind una interesată strict de putere, de resurse. Ca premier, mi se pare total  inadecvat momentului pe care România îl trăiește, la peste 10 ani de când s-a alărurat UE și parteneriatului nord-atlantic. Dincolo fața responsabilă pe care o afișează în pozele oficiale cu partenerii, Mihai Tudose rămâne același politician de provincie, care cu o naturalețe iresponsabilă vorbește despre pedeapsa cu moartea și spânzurarea ungurilor. În orice țară normală, scuzele ar fi fost prea puțin.