Șpaga, o tradiție românească ce trebuie respectată. Clar?

În clipa în care îți dai copilul la o școală de „fițe”, ai cumpărat tot pachetul de acolo: „onoruri” la înscriere, „onoruri” de început de an, de Crăciun, de Paște, „onoruri” și iar „onoruri”, pentru că, domnule, este în tradiția balcanică să oferi de Sărbători. Clar?

Aceasta este lecția „predată” de învățătoarea Dana Blându de la școala Maria Rosetti din București și de soțul ei părinților care au refuzat să strângă bani pentru a oferi cadouri de Crăciun tuturor angajaților din respectiva unitate de învățământ, de la bodyguarzi și femei de serviciu până la doctor și directoarele școlii. În prezent, învățătoarea este cercetată de Parchet, după ce un părinte a avut curajul să facă o reclamație, iar inspectoratul școlar a sesizat autoritățile.

Problema cadoului cu ocazia diverselor „sărbători legale” nu este însă numai a școlilor de „fițe”, ci a majorității unităților de învățământ din România. Asta se întâmplă aproape peste tot. O știe orice părinte și o recunoaște chiar doamna învățătoare, care are termen de comparație: „Mariane, nici când aveam clasă de țigani nu aveam așa cadouri”, îi spune indignată soțului ei, prezent în sala de clasă în timp ce ea le explica părinților că acei copii care nu dăruiesc vor fi „sărăci în suflet”. 

SPORT Dinamo are probleme de LOT înainte de derby-ul cu Rapid. Ce spune Zeljko Kopic

14:45

EXTERNE Președintele Serbiei, Vucic, susține că țara sa se pregătește pentru un atac comun din Croația, Albania și Kosovo

14:36

Iar îmbogățirea sufletească este direct proporțională cu valoarea cadoului, în opinia doamnei învățătoare care i-o retează imediat mămicii care îi spune că nu poate să dea 5 milioane numai pentru cadouri: „La școala 11, ei dau câte 100 de euro de Crăciun”. Astfel se face că unele doamne învățătoare nu se sfiesc să își spună prețul răspicat: un robot de bucătărie, o combină frigorifică, o bijuterie, chiria pentru un apartament. Sunt mărturiile părinților care spun că fac tot ce le stă în putință „să fie doamna mulțumită ca să-și dea interesul”.

Să-și dea, dar mai ales să-și vadă interesul. De ce trebuie ca elevii să ofere cadouri femeilor de serviciu, bibliotecarei, doctorului și directoarelor școlii? Pentru că sunt în comunitate, pentru că este o tradiție românească, așa cum spune învățătoarea Blându? Nu! Trebuie să primească „atenții” pentru că aceasta este regula nescrisă a unui sistem în care bunăvoința trebuie cumpărată: părintele de la învățător sau profesor prin cadouri, învățătorul sau profesorul de la director prin alte cadouri, profesorul și directorul de la inspector prin impunerea manualelor și auxiliarelor publicate de edituri deținute de membri ai familiilor lor.

Am văzut doar vârful icebergului acestui sistem în momentul în care, după ce am terminat facultatea, obținusem, prin concurs, un post de suplinitor la o școală din sectorul 2 al Capitalei. Doamna directoare m-a privit nedumerită și mi-a cerut decizia, dovada de la inspectorat că fusesem repartizată la acea școală. Și-a ridicat ochii din hârtie și m-a întrebat pe un ton acru: „Ești în primul an?” „Nu, am terminat facultatea, dar dacă vă referiți la faptul că sunt în primul an de învățământ, atunci da, sunt în primul an”. „O să vedem cum te descurci. O să ai multe inspecții la clasă”, mi-a răspuns ea. Aventura mea în sistemul de învățământ avea să se termine a doua zi, după ce o rugasesem pe aceeași directoare ca în două zile din săptămână să-mi pun orele doar dimineața ca să pot ajunge după-amiază la cursurile de la masterat. „Domnișoară, ori școală ori servici (sic!)”. Am ales să îmi fac masteratul. Câteva luni mai târziu m-am întâlnit cu o fostă colegă de facultate care era educatoare și i-am povestit ce mi se întâmplase. „Cu ce te-ai dus tu la școală?”, m-a întrebat. „Cum adică cu ce? Cu decizia”. „Cum, nu ai dus și tu o cutie, o sticlă de ceva?” Deci asta fusese greșeala mea. Că mă dusesem doar cu decizia, prin care, evident, nu puteam obține bunăvoința doamnei directoare.

Mă bucur că am renunțat și că nu am fost pusă în situația să cerșesc cadouri pentru ea părinților. Mă îngrozește însă gândul că, în curând, voi intra în acest sistem din postura de părinte. Sper numai ca, în cazul în care voi fi pusă în situația părintelui care a reclamat-o pe învățătoarea Dana Blându, să am curajul de a face același lucru. Gestul său va zdruncina puțin sistemul, în condițiile în care este un subiect urmărit de presă, dar nu este suficient pentru a distruge ceea ce a devenit un fenomen. Pentru a pune cultura bunului simț și a normalității în locul celei balcanice este nevoie de mai multe astfel de gesturi.