Un premiu Nobel pentru pacea cu noi înșine

Anul acesta, Malala Yousafzai, o adolescentă pakistaneză în vârstă de 16 ani, ar fi putut deveni cea mai tânără câștigătoare a premiului Nobel pentru Pace. N-a fost să fie ca istoria premiilor să consemneze acest record – trofeul a fost luat de Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice, însă Malala Yousafzai este o fată care și-a câștigat locul în istorie. Anul trecut, cam pe vremea asta,  pe când se întorcea cu autobuzul de la școală, Malala a fost împușcată în cap de talibani, pentru că a scris pe un blog că și fetele pakistaneze au dreptul la educație. Iar anul acesta, talibanii și-au reînnoit promisiunea că o vor ataca iar și iar pînă când vor reuși să o ucidă. Nu vreau să mă gândesc cum trebuie să fie să îți începi viața știind că cineva te vrea mort și că trebuie să îți trăiești la propriu fiecare zi ca și când ar fi ultima. Și cum trebuie să fie ca pentru dreptul la educație să ți se ceară la schimb dreptul la viață. Forțată să le pună pe amândouă în balanță, Malala s-a hotărât să lupte în continuare pentru ca toți copiii din Pakistan să meargă la școală. Există, iată, locuri în lume în care oamenii sunt dispuși să moară pentru un lucru care pentru noi a intrat deja în banalitate: posibilitatea de a învăța că doi ori doi fac patru și că suprafață Pământului este acoperită în proporție de 70% de apă.

Din fericire, în România, dreptul la educație este garantat de Constituție. Din nefericire, renunțăm prea ușor la acest drept, câștigat atât de greu de-a lungul timpului. O dovedesc rezultatele proaste la Bacalaureat, rata absenteismului școlar, nivelul foarte scăzut al limbajului folosit în spațiul public, unde poți ajunge cineva peste noapte, folosind doar  vocabularul de bază și o serie de cuvinte pe care dicționarele le omit din motive de decență. Iar la această situație nu s-a ajuns din cauza copiilor care s-au obrăznicit și nu mai vor să meargă la școală. De la Nică a lui Ștefan a Petrei încoace, copiilor le-a plăcut să se joace, nu să stea smirnă într-o sală de clasă când soarele strălucește pe cer și lumea forfotește de tentații. Un puști inteligent și politicos de 8 ani îi povestea, de pildă, deunăzi bunicii sale cât de nedreaptă i se pare viața pentru că el trebuie să meargă tot timpul la școală în timp ce ea e la pensie și stă acasă.

CONTROVERSĂ Donald Trump face din nou glume pe seama Giorgiei Meloni și insinuează că premierul italian este obsedat de el

12:57

FLASH NEWS POLITICO: Marea Britanie a interceptat avioane rusești în timpul unei misiuni NATO în Arctica

12:52

Cumva, cuvântul educație și-a pierdut valoarea și strălucirea în primul rând pentru noi, adulții. Pentru profesorii care, cu doi covrigi în geantă și o cartelă de metrou în portofel, merg spre serviciu gândindu-se câtă materie mai au de acoperit și cât de descoperit le este cardul până la sfârșitul lunii. Pentru părinții stresați și obosiți care văd de multe ori în școală goana după caiete și manuale alternative, bani dați pe meditații, spaime legate de note și de testele naționale, și nu evoluție, înainte de toate. Cu toții încercăm să îi convingem pe cei mici cât de important este să învețe pentru a avea un viitor fără griji. Dar copiii nu trăiesc în viitor, ei trăiesc în prezent și simt aici și acum că încercăm să le vindem ceva cu inima îndoită. Și, în tot acest timp, calitatea învățământului din România mai scade un pic, iar patru mari universități românești au mai căzut anul acesta 100 de locuri în clasamentul internațional a instituțiilor de învățământ superior.

Unul dintre pașii spre fericire este să prețuiești cu adevărat ceea ce ai. Mulți găsim în propriile familii, la o generație sau două distanță, exemple de oameni care ar fi meritat mai mult de la viață și care și-au frânt de mici aripile pentru că nu au avut într-o iarnă geroasă ghete să meargă la școală. Sunt, uneori la doar câteva zeci de kilometri de noi, copii care străbat pe viscol dealuri și văi ca să ajungă la o casă dărăpănată unde să învețe să citească. Dreptul la educație este ceva de la sine înțeles într-o societate civilizată, dar asta nu înseamnă că este puțin lucru. A contribuit într-o măsură covârșitoare la ceea ce suntem, ne oferă acum bucuria de a citi o carte pe plajă, ne oferă respect de sine atunci când, cu siguranța lucrului bine știut, putem să răspundem la o întrebare sau să rezolvăm o sarcină importantă. Când reușim să îl prețuim cu adevărat, ne dăm seama cât de mult prețuim noi înșine, indiferent câți bani avem în portofel. Dacă simțim cât de mult valorează, avem forța să luptăm atunci când vedem că este încălcat prin dezinteresul autorităților sau prin slaba pregătire a vreunui cadru didactic.

Un profesor care știe asta nu este un bugetar aflat la mâna statului, este un om cu o misiune, un descendent al nobilei case de învățători care de sute de ani reușesc să aducă puțin câte puțin lumină pe fața lumii. Un părinte care știe asta își abate privirea din carnetul de note al copilului, se uită la el și îl ascultă, află cu adevărat cât a progresat, îl face să se bucure pentru lucrurile noi pe care le știe .

Cel mai probabil, statul român nu va avea bani nici în următorii 20 de ani să schimbe fața învățământului românesc. Putem însă noi să începem să schimbăm puțin câte puțin lucrurile, folosindu-ne de una dintre resursele care ne sunt la îndemână în mod gratuit: prețuirea la adevărata valoare a unui drept de care noi și copiii noștri trebuie să ne folosim la maximum. Dacă o să reușim vreodată asta, merităm fiecare dintre noi premiul Nobel pentru Pace. Pentru pacea cu noi înșine.