Ziua Copilului de la Victoria

Ziua copilului, care i-a adus la București pe Prietenii Coeziunii, a fost prilejul pe care tânărul premier de la București l-a avut pentru a demonstra că este capabil să îl înlocuiască pe președinte la mult disputatul Consiliu European din 28-29 iunie.

România a fost gazda, oarecum pe nepusă masă, a acestei întâlniri la nivel înalt, pe care au organizat-o anul trecut polonezii. Prietenii Coeziunii sunt un grup de 15 state membre plus Croația, țările mai puțin dezvoltate ale Uniunii, care beneficiază de fonduri structurale, grație politicii de coeziune.

Summitul, care a părut, în unele momente ale zilei, organizat din mers, a fost de fapt o negociere de principiu, la fel ca la reuniunea informală a Consiliului European din 23 mai. Cum Uniunea are nevoie de bani, marile puteri au propus să se ia o parte din acești bani din politica de coeziune. Așa se face că, la București, trimișii celor 16 „prieteni” au venit pentru a-și pregăti o poziție comună în privința bugetului 2014-2020, pe care să o pună pe masa Consiliului European, la sfârșitul lunii.

INEDIT Europarlamentar român dansează pe manele în faţa Parlamentului European. Ce a vrut să transmită

06:02

MARIUS TUCĂ SHOW Valentin Stan: Strâmtoarea Ormuz a paralizat planeta, de asta este foarte importantă în războiul din Iran

06:00

Nu s-au discutat sume. S-au discutat doar idei, eternul acord de principiu. La sfârșitul acestor discuții, premierul a anunțat bucuros că întâlnirea a fost un real succes, pentru că liderii au reușit să adopte o declarație comună pe subiectul cadrului financiar multianual. Între declarația care exista dinaintea summitului și cea adoptată la summit nu există, însă, nicio diferență. În acest context, marea reușită a reuniunii de la București a fost că niciun „prieten” nu s-a răzgândit.

Dincolo de această latură serioasă a evenimentului, rămâne bucuria – de copil, am putea spune – , a primului-ministru, în timp ce stătea la pozele oficiale. Cu Barroso alături și cu reprezentanții a 16 state, Victor Ponta a avut parte de un mini-Consiliu European.

A avut dialoguri bilaterale peste dialoguri bilaterale, a vorbit cu omologi, a discutat problemele Uniunii cu Jose Manuel Barroso. La sfârșitul zilei, a și fost lăudat pentru „excelenta organizare” a evenimentului. Pe scurt, Ponta a arătat că poate.

În rând cu el a pășit și Traian Băsescu, însă, care i-a pasat chicotind lui Jose Manuel Barroso o non-paper pentru non-file-ul președintelui Comisiei Europene. Cum EL a fost cel care a participat la reuniunea informală a Consiliului, EL a stat și a așternut pe hârtie explicațiile pe care EL le dă în numele României, privind problema pe care o avem cu absorbția fondurilor europene.

Problema scaunul românesc de la Consiliului European, devenită deja o obsesie în bătălia orgoliilor dintre palate, a stat constant în fundalul întâlnirii din 1 iunie.

Ca să nu existe niciun dubiu privind miza reuniunii de la București pentru Victor Ponta, premierul i-a spus omologului polonez, cu grijă ca presa să îl audă, că e „modelul” lui. Sigur, Polonia este țara din celălalt colț al clasamentului privind absorbția fondurilor pentru dezvoltare regională (România este pe ultimul loc, Polonia e în vârf). Dar Donald Tusk, primul-ministru al acestei țări, este și cel care a pus piciorul în prag în 2008, când a avut aceeași dispută cu președintele Lech Kaczynski privind reprezentarea țării la Consiliul European.

Nu doar că Tusk a câștigat bătălia și și-a făcut loc la Consiliu, dar l-a și umilit pe Kaczynski în fața liderilor europeni. Într-o ultimă încercare de a vedea cine poate forța situația mai mult, Tusk nu i-a dat voie lui Kaczynski să meargă la summit. Cu toate acestea, președintele a închiriat un avion și s-a dus la Bruxelles, știind că Tusk era deja acolo. Așa a ajuns Consiliul European cort de circ, din cauza Poloniei. Kaczyknski, care nu avea scaun, s-a așezat pe locul ministrului de Finanțe. A stat câteva minute, după care a plecat și plecat a rămas.

Pentru cei familiarizați cu disputa din Polonia pe marginea Consiliului, situația românească este o copie îngrijorătoare. Până și argumentele invocate de ambele părți sunt, în mare, aceleași. Sigurul care lipsește e deznodământul sau umilința scaunului, indiferent cine va trebui să se ridice de pe el.