30 de secunde cu un luptător în cușcă. Sandu Lungu: „Nu sunt un om rău, dar îl pulverizez”

Publicat: 20/12/2016, 11:35
Actualizat: 07/02/2019, 13:59

Singurul campion mondial de Judo, din România – convertit, între timp, la MMA -, orădeanul Sandu Lungu, a luptat luni seară, la Ploiești, în Gala „25 MMA ALL STARS”, terminând meciul în doar 30 de secunde. L-a învinspe britanicul John Painter.

Campionul a explicat, într-un interviu în exclusivitate pentru gândul, ce-l mână în luptă, la cei peste 40 de ani ai săi și cum vede viitorul acestui sport în țara noastră.l-a învins

L-am prins pe super-greul artelor marțiale din România, Sandu Lungu, între două antrenamente, la sala lui Ciprian Sora, din Polivalentă. Tocmai încheiase o luptă, cu reprize fără număr, împotriva lui Tolea Ciumac, ambii sportivi pregătind gala de la Ploiești.

După ce și-a tras sufletul, a băut o „proteină” și și-a dres glasul, a început să-mi povestească. În primul rând mi-a spus că tot ceea ce face este un anume mod de viață. Că, la vârsta sa, nu se mai gândește la „centuri și marea carieră”, dar că își dorește să rămână în mintea oamenilor „ca un luptător inimos și ca un exemplu că, la peste 40 de ani, nu ești terminat, că ești încă bărbat, gata de luptă, oricând”.

Și a continuat.

„Vreau să-mi încânt publicul cu lupte frumoase, spectaculoase. Niciodată nu am încercat să fac un meci tactic ca să câștig – a spus Lungu. Eu vreau lupte dinamice, spectaculoase. Astea îmi plac! Am fost întotdeauna un sportiv dinamic și ca judocan, și ca luptător în ring. Niciodată, atunci când am încercat un meci tactic, nu mi-a priit. Genul meu a fost, și este, să lupt cu oameni care, la rândul lor, luptă deschis. Asta este pe placul meu. E clar că și luni, la Ploiești, am să merg și am să-l demolez pe adversar. Probabil, în prima rundă, îl desființez!”.

„Mă motivez, gândindu-mă la ale mele”

Ce îl motivează pe Sandu Lungu să lupte, atunci când urcă în cușcă? „De obicei, mă gândesc, ca să am răutatea necesară, la tot felul de indivizi în neregulă. De exemplu la ăștia care taie pădurile, eu fiind un îndrăgostit de munte, de natură, în general, și de țară. Îmi fac un film în cap, și intru montat, motivat. Pentru că eu nu sunt un om rău în realitate; nu doresc răul nimănui.

E greu să mă stârnești, să mă superi. De aceea am nevoie de multe ori, în vestiar, să mă motivez cu astfel de gânduri. Dar, când intru acolo, se închide cușca și rămân cu el, atunci, asta e! Cine e mai bun să câștige! Dacă se poate să ies cu capul sus e ok, dacă nu, pot spune că am dat totul. Nu mi-e rușine să pierd, au pierdut oameni mai mari ca mine, campioni mult mai mari.

Pe urmă, eu nici nu îmi dozez efortul. Intru și lupt din prima. Nu-mi place să plictisesc publicul. Dacă nu se întâmplă un schimb de lovituri în primele 30 de secunde, eu îmi fac filme că lumea cască în tribune. Și asta nu vreau. Eu vreau, la mine, lumea să stea în picioare în tribună. Să aștepte momentul acela…

„Din păcate, fenomenul se stinge”

Până când va lupta? Nu știe exact. „Probabil că va fi așa, de pe o zi pe alta. Nu știu ce să zic. Dar se apropie momentul și nu neapărat pentru că eu am să cad fizic, ci pentru că, în România, nu mai sunt oameni care să investească în așa ceva.

Au fost evenimente importante, spectaculoase, lumea cu bani a investit, dar acum, vă spun sincer, le e frică. Îi cară tot timpul pe la parchete, îi arată la televizor, îi arestează. Zi de zi numai asta vezi. Gata, lumea s-a speriat. Nu mai vrea să apară. Și dacă nu sunt oameni care să dea bani…

Iar la noi, ca să faci bani din bilete, nu sunt săli pe care să le umpli.

Au luptat, de curând, Badr Hari cu Rico Verhoeven. Au umplut 40.000 de locuri, cu minim 100 de euro biletul. Au încasat vreo două milioane de euro numai din intrare. Păi, așa poți să-ți plătești adversarul. Mie cum să-mi aducă cineva un adversar cunoscut, că îți cere, minim, 15-20 de mii, bursa de meci?! Iar cu 15-20 de mii, organizatorul face toată gala!

Pe urmă, vine lumea și zice: „Păi, cu cine te lupți, dom”le…” Așa? Atunci, plătiți voi! Aduceți-l voi, dacă vreți să vedeți un meci mare între Lungu și… L-au adus, o dată, pe Mighty Mo. Au făcut eforturi mari, a fost lume. Dar nu pot ține ritmul, nu poți să aduci, mereu, astfel de adversari.

Acum, dacă iei 500-1000 de euro de la un sponsor, pentru o gală, ca organizator, ești foarte mulțumit, pentru că nu mai dă lumea bani. De unde să-ți dea 10-20 de mii ca să aduci un adversar cunoscut?! Și, cum să-l aduci, dacă n-ai bani? În plus, din 2000 de oameni care-ți vin la o gală, minim 500 intră gratis – „Bagă-mă și pe mine!”… Orgolii de-astea – „Domne, dacă nu intru pe gratis, dacă nu sunt invitat, înseamnă că sunt fraier”. Mentalitate greșită. Ei nu se gândesc că dacă fiecare ar plăti un bilet, ar ajuta sportivul la bursă. Să se adune bănuții, ca organizatorul să mai țină gale. Pentru că, dacă omul iese pe minus, când să mai facă el o gală? La una iese cu 5000 în minus, la următoarea cu 10.000, și gata, s-a dus!.

Eu știu câțiva organizatori… De exemplu, un băiat la Cluj: la început a făcut două-trei gale, și-a vândut apartamentul, și pe urmă, gata, a închis prăvălia. Din păcate, Încet, încet totul se stinge”.

Lungu spune că, dacă luptele ar fi plătite, ar mai putea trăi încă vreo patru ani. La fel și Tolea Ciumac. „Noi mai suntem în România, și am mai putea rezista câțiva ani dacă am fi plătiți. Dar așa, să mă duc să lupt, pe ce?! Păi, doar cât mă costă pregătirea, nu?!. Avem noi inimă, ne place, am vrea să mai facem ceva, dar… Avem familie, trebuie să ne întreținem și copiii. Din ce?! Dacă fac două antrenamente pe zi, ca să fiu bine la un meci, când să mai fac și altceva?

Ce va fi după

Am o sală de specialitate la Oradea, mai cresc niște copii, niște sportivi. Dar, pe lângă, am nevoie să-mi mai fac un business ceva, pentru că n-o să pot trăi doar din asta. Iar eu nu sunt genul care, dacă un amărât de sportiv își ia luptă în Rusia, și-și rupe capul acolo, pentru 1000 de euro, să-i mai iau și eu 200 din bursă. Mă doare sufletul. Și n-am nici atâția sportivi ca să iau de la unul 100 și de la altul 100, ca să-mi fac și eu de-un salariu. De multe ori, le dau de la mine. Pentru că știu ce fac în sală, cât muncesc. Îi mai ajut cu o proteină, cu un supliment, un aminoacid. Îi duc la o masă. Sunt amărâți, ce pot să fac?!

Dar, sigur că voi rămâne în fenomen. Sunt sportiv, nu pot pleca așa, întorcând spatele. Tot ce sunt datorez sportului. N-am cum! Ar înseamnă că tot ce am făcut, am făcut degeaba”.

Urmărește Gândul.ro pe Google News și Google Showcase