• Publicat:
Reportaj

Ce a mai rămas din COMOARA BĂRĂGANULUI? Reportaj în stațiunea unde altădată nu găseai un loc de cazare

Pe la mijlocul distanței dintre București și Constanța, când totul pare pierdut, iar buzele se mișcă spasmodic, rostind, tăcute, „water, water", ca în bancul acela, celebru, zărești pe marginea drumului, prin ceața caniculei, la intrarea în Slobozia, indicatorul salvator: „Amara - 7 km".

Uiți de Mare, uiți de munte, uiți de supermarketul în care tocmai îți puseseși ultima speranță, faci sensul giratoriu de vreo două-trei ori, până te dezmeticești, și o iei în stânga, pe Șoseaua Amarei, spre Buzău, pe sub singurii copaci rămași în picioare, la margine de drum – restul fiind culcați la pământ, zice-se, de o directivă europeană.    

„Perla Bărăganului”, Amara, este o furtună de verde în epicentrul caniculei. Un orășelul, cochet și curățel la intrare – o comună mai răsărită -, care devine, pe alocuri, surprinzător de elegant.

Casele cresc – în înălțime și importanță -, pe măsură ce te apropii de stațiunea balneară propriu-zisă, depărtându-te, în timp, de vechi imagini comuniste.

Stațiunea este, practic, un parc imens, întins pe o suprafață de peste 64 de hectare – adumbrit de o plantație de foioase, o pădure de salcâm și o imensă livadă de nuci, aliniați „la sfoară” -, străbătut de o rețea de șosele, alei și poteci, care legă hotelurile între ele, și pe acestea de plaje, piscine, tabăra școlară, campinguri și zone de divertisment, toate construite pe malul lacului Amara: cele mai vechi, după 1960, celelalte – hoteluri noi, terase și plaje amenajate -, după anul 2000. 

Trei sferturi din suprafață a fost întinerită și reamenajată la sfârșitul anilor 2000, prin proiecte europene, suma de care a beneficiat stațiunea ridicându-se undeva la peste două milioane de euro.

Locuri vechi…

Zona, după cum scrie la carte, este populată încă din neoliticul târziu, fiind atestată documentar în timpul domniei lui Matei Basarab. Domnitorul a ridicat mănăstire la Slobozia și a înzestrat-o cu terenuri, unele dintre acestea, chiar la marginea lacului Amara. }n 1864, statul secularizează terenurile, ceea ce conduce la stabilirea în zonă, între anii 1857-1859, a unor grupuri de făgărășeni și musceleni, cărora li s-au alăturat, în anii următori, alte grupuri de păstori, împreună ridicând vatra c[tunului Bășica Galbenă/Movila Galbenă.

Localitatea, așa cum este ea astăzi, a fost organizată între anii 1879-1882, prin împroprietărirea participanților la Războiul de Independență și a tinerilor căsătoriți – peste 300 de familii venite aici de prin Buzău, Prahova, Ialomița.

În 1903, cătunul Amara devine comună, 20 de ani mai târziu, aceasta raportând o populație de 2098 locuitori. Din aprilie 2004 are statut de oraș.

… Calități de excepție

Cât despre calitățile balneo, Petru Poni este cel care a realizat, în 1887, primele analize ale apei și nămolului lacului Amara – sapropelic negru, bogat în sulf, magneziu și clorură de sodiu -, rezultatele fiind popularizate în publicațiile vremii. Încântate, cinci ani mai târziu, autoritățile județene înființează „Serviciul băilor”, care va exploata instalațiile de apă caldă.

În primii ani ai secolului XX, Amara devine un Techirghiol al Bărăganului, fiind folosită, intens, de populație, cu atât mai mult cu cât sunt descoperite calitățile terapeutice ale lacului, excepționale, în comparație cu cele ale factorilor de cură din alte stațiuni balneare din țară.

În anii 50, se ridicate construcții pentru turismului balnear, fiind amenajată inclusiv o plajă pe malul lacului.

Oamenii locului 1

„Ce amenajare, tată, că, prin ”60, când eram și eu copil, veneam aici și spălam caii la lac. Nu era nimic”, îmi spune nea Tare, un bărbat potrivit de statură, încă vânjos pentru anii lui, perpeliți la soare, pe „Plaja Zorilor” – administrată de Consiliul Local Amara. „Pe urmă, când s-a făcut stațiunea, am fost salvamar. Îți trec și acuma lacu”. Vrei să-ți trec lacu”? De trei ori ți-l trec”.

Omul jură că e, încă, tare ca piatra. „De la nomol, tată. El e medicamentu” nostru. Ia uite!”, zice, și trece, subit, la un complex de exemple. „…Și de la apă”, continuă firesc, odată cu exercițiile.

Transformări

În anii construcției socialismului, Amara era raiul sindicaliștilor. Unii spun că se ajungea aici doar pe pile; că erau fieful puternicilor de partid și de sindicat cu dureri de cap și de șale; că trebuia să-ți meriți biletul de „odihnă și tratament” în „Perla Bărăganului”.

Dacă ne gândim că stațiunea a fost, mulți ani, preferata fostului președinte, Ion Iliescu, și că fostul lider PSD era prieten la cataramă cu Silvian Ciupercă, până ieri-alaltăieri, mahărul CJ-ului ialomițean, atunci, cu siguranță, lucrurile nu sunt departe de adevăr.

Astăzi, fostele hoteluri comuniste și-au schimbat, în bună măsură, fața și proprietarii.

Hotelului Parc, de trei stele, de exemplu, care are o capacitate de 432 de locuri, i s-a adăugat Hotelul Dana, de patru stele – mai nou construit -, devenind, astfel, complex balnear, cu capital integral privat.

Hotelul Ialomița, de trei stele, și o capacitate de 480 de locuri, a fost și el reamenajat în anii 2000, aflându-se, astăzi, în proprietatea Ministerului Muncii și Protecției Sociale.

Hotelul Lebăda, de două stele, cu o capacitate de 944 de locuri, împărțite în două corpuri de clădire, a rămas singur cu acționariat sindical, ceea ce se cam vede.

Toate acestea dispun de baze de tratament și plaje proprii, care pot fi frecventate pentru sume modice: 50 lei/zi, patru proceduri; între cinci și 10 lei, intrarea pe plajele amenajate; intrarea liberă la „Zorilor”; doi-trei lei paharul de nămol.

„Ajunge un pahar?” îl întreb pe tânărul „cerber” de la intrarea pe plaja Mircești, care vinde, odată cu biletul, și nămolul la pahar de plastic. „Ajunge. Toate încheieturile, pentru două peresoane, la pahar!”, zice. „Bun!”, zic. Adevărat festin.

Oamenii locului 2

Nea Tare continuă să-mi vorbească aplicat, despre beneficiile curei la Amara. „Hai, că și apa e bună. Încă. Numai că i s-a mai dus din calitate, nu mai e sărată cum era. Da” nomolu a rămas, tată. E la fel!”.

Văd oameni, pe plajă, „unși” din cap până în picioare, cu miraculosul nămol. „Și de unde-l iei?!” întreb. „Ce să iau?! Nomolu? Din lac, de pe fund.” E adânc? „Aici, aproape de mal nu e. Mai încolo, în larg, e mai adânc, are vreo patru metri. Acolo-i nomolu” bun”. „Păi, nu e, tot, la fel?”, îl întreb nedumerit. „Nu tată, nu e la fel!. Aici, la mal, mai intră femeile, cu nisip pe fund. Ăsta e, așa, ca un iaurt, mai gros. În larg e, cum să spun, ca o smântână. Ăla, ca smântâna, e bun tare!”.

Luau oamenii cu pungile, cu borcanele, înainte, îmi povestește prietenul meu ialomițean. Îl duceau la rude, la prieteni, se ungeau pe balcon. „Asta e. Când te dai o dată și simți cum e, nu-l mai lași până la bătrânețe!”.

Turiștii

Aleile stațiunii sunt pline, în general, de bătrâni. Unii zvelți, drepți, hotărâți – veteranii. Alții, șovăielnici, ușor împiedicați, șchiopătând – la început de tratament.

Întreb două doamne, cochete, care vin, la braț, dinspre piscina „Blue Eyes” – Eclipsa, cum se simt. „Bine, bine!” îmi răspund ele la unison. „Cum vi se par locurile?”. Se privesc puțin stânjenite. „Noi suntem unguroaice, din Covasna…”. „Cu atât mai bine!”, spun. „Ce să zicem, aici, la piscină, e frumos. La vilă, la fel. Dar în parc nu e bine, nu e amenajat, e cam murdar”. „Murdar de-a binelea”, zic. Femeile nu-mi răspund. Zâmbesc iar, încurcate. „Știți, noi venim aici de zeci de ani. Dar înainte,  anii ”80, era tare frumos. Multă curățenie. Păcat”. Le mulțumesc pentru sinceritate.

Mai sus, aproape de Hotel Parc, în fața Hotelului Dana, de patru stele, un domn în vârstă și soția vin de la plajă. Cam îmbufnați. „Sunteți supărat?!”, îl abordez pe el. Merge tăcut. „Domnule!”, insist. „Ce vreți?!”, mă scurtcircuitează doamna. „Ia, lasă-ne!”. Domnul, contrariat se întoarce. „Ce vrea?!”, zice către femeie. „Că cum ne simțim”, explică ea. „Bine!”, zice el. Se întoarce și pleacă mai departe. „Dumneata, cum te simți?”, mă întreabă femeia. Ridic, încurcat din umeri. „E bine, cu tratamentul e bine, cu procedurile e bine. Mergem după-masă. Cu cazarea… Da cu mizeria asta de pe stradă, de pe alei, e rău”, spune femeia, supărată. Bătrânul se oprește iar, mai departe, și ne privește. „E bine…”, zice, și pleacă iar.

Un bărbat, mai tânăr, la bustul gol, îmi dă ocol de vreo două ori, încercând să vadă ce am fotografiat. Îl privesc curios. „Eu sunt grataragiu, zice. Fac mici, aici, mai încolo. Faceți o anchetă?!”. „Nu, un reportaj”, zic. „A!”, spune edificat. „Auziți, aici e mai tare ca la Mamaia! E curat, e liniște, piscine și plaje câte vrei. Oamenii din Slobozia preferă Marea. Eu vin mereu, cu prietenii. Adică prietenii mei, din Slobozia, vin la mine. E marfă. Și toate sunt la prețuri foarte bune, față de Litoral. Pe cuvânt. Ne-am învățat și venim aici. Mă dați la televizor?!”. Ne luăm rămas bun, fără să-i promit ceva ferm.

Odată încheiată discuția cu tânărul grataragiu, sunt abordat, cam abrupt, de un bărbat, nehotărât. Aflu că e directorul adjunct de la Parc, care mă ia de urechi că de ce nu l-am întrebat și pe el de sănătate.

„Veneam spre hotel, iar în drum am vorbit cu turiștii. Clienții dumneavoastră, stăpânii dumneavoastră, nu?!”. Ridică mână și mi-o fixează în față. „Să nu mă filmați! Să nu mă înregistrați. Auziți?! Să nu…”. „Păi, n-ați zis că…”. „N-am zis nimic. Am întrebat de ce n-ați cerut voie”. „Să ce?! Să vorbesc cu oamenii?”. „Da!”. „Păi, ce-i aici? Arest? Suntem pe alee”. „Pe alee, da-n complex!”. „Așa?! Deci aleile sunt ale complexului. Și de ce arată în halul ăsta?! Toți oamenii se plâng de curățenia aleilor și a parcului”. „Păi, aleile, nu-s ale noaste”, se repliază directorul meu, intrat în defensivă. „Sunt ale administrației. Dar o să fie, și aici, curat. A demarat lucrarea la proiect. Îl fac niște nemți, ca să acceseze fonduri europene. O să fie ca în parcul mare. Doar zona asta de aici, din complexul nostru a rămas mai la coadă. Dar o să fie bine. Înțelegeți?!”, îmi explică omul, repede, repede, ca să înțeleg și eu, repede, repede. Îl privesc, zâmbind, cum se întoarce în hotel.

Epilog

Una peste alta, Amara trăiește o a doua tinerețe, după moartea clinică în care intrase, imediat după Revoluție, atunci când începuse să o înghită jungla.

Astăzi, eu însumi m-am „uns”, de încercare, cu nămolul smântânos, plin de proprietăți excepționale, recomandat de nea Tare.

Poate prea puțin, poate prea repede. Dar… parcă, parcă, încep să simt câte ceva.

Inchide