Drumul moaștelor. 24 de ore din „viața” unui pelerin pe Dealul Mitropoliei: „Toate la fel sunt, să știți! Pentru boli, pentru noroc în viață, pentru ce vrei dumneata”

Pe „Regina Maria – Centura Caransebeș”, miercuri spre seară, zgomotele se amestecă alungând somnul păsăretului agitat, ascuns prin castanii trecuți ai Mitropoliei, sub o ultimă geană de lumină – huruit de tramvai, claxoane de mașini, țipete de copii întrerupte de câte o înjurătură groasă de adult umblat pe la biserici – muiată iute de panaceul verbal al ortodoxului ipocrit: „Doamne iartă-mă!!” -, vocea gravă, plină, adâncă a preotului, revărsată din boxe albe, aninate în copaci, peste capetele miilor de români chirciți și amestecați ca firele unui otgon de suflete „păcătoase”, care încinge, pe la poale, întreg Dealul Mitropoliei.

„Unde e bre capu”?! Unde te-ai așezat la rând?” întreabă o femeie tânără, cam agitată, pe mătuși-sa, o doamnă cu pălărie la modă acum 50 de ani, stâlcită pe-o ureche, în înghesuială. „Ăhă, pe „11 Iunie”, dincolo de „Gramont”. „Ei, las-o”! Nu cred. Păi, atunci mă bag și eu aci lângă mata, prin gard”.

FOTO: Marian Sultănoiu/ Gândul

Odgonul fusese împins la zid, pe jumătate de trotuar, și aplatizat acolo de forța unui șir nesfârșit de zăbrele metalice și de un dispozitiv impresionant de jandarmi. Fiecare sută de oameni era „păstorită” de câte un cerber echipat exemplar. În fața sutei sale, jandarmul-„sutaș” proptea un gard; în spatele sutei, doi-trei metri, liber; apoi iar un gard, iar un sutaș, iar o sută de creștini. Din timp în timp se ridicau stavilele, iar oamenii alegrau, mai împingându-se, mai cotonogindu-se, pe poziție viitoare. Și tot așa, până sus, în deal, la raclele cu moaște.

„Hai, umblă, umblă!” striga sutașul în răstimpuri, când se îngroșa asistența de dincolo de gard, gata să se infiltreze în mase. Mergeți și așezați-vă corect, la coadă. Adică ăștia bătrâni stau frumos, în rând, până li se pune cârcelul, și voi… Hai, umbă, umblă!”, zicea iar cerberul.

FOTO: Marian Sultănoiu/ Gândul

„Moaștele sunt bune pentru toate”

Zeci de mii de oameni au venit în pelerinaj, începând de miercuri, la Moaștele Sfinților, aliniate pe o masă lungă sub baldachinul instalat în vecinătatea Catedralei, aproape perete în perete cu Casa Parohială. „Moaștele Sfântului Dimitrie, Moaștele Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina și Moaștele sfinților Constantin și Elena. „Care sunt mai puternice?! Care ajută mai mult?” întreb niște femei mai în vărstă, venite din Călărași.

„Toate la fel sunt, să știți! Pentru boli, pentru noroc în viață, pentru ce vrei dumneata” îmi răspund, aproape la unison, cele trei călărășence. Au ajuns, cu trenul, la București „odată cu lumina de dimineață” și de la prânz stau la rând. „Pe la unșpe-doișpe, la noapte, io zic c-om ajunge, nu?!”. „Le atingeți, vă rugați și plecați….” spun. „Plecăm, da mâine-n zori, că doar atunci îi tren”.

Femeile au între 70 și 80 de ani și nu sunt la primul pelerinaj. „Am venit și anii trecuți, da uite că ne supără copiii, că ne ceartă. Se-ngrijorează și ei, n-au liniște. Da nici noi nu ne lăsăm” spun ele. „Venim și ne rugăm până-i liniștim”.

„Și cum mergeți bre, așa, cu mâna goală, la sfinți-ăștea?! Nu luați și matale o crizantemă, un busuioc?”, începe abrupt negocierea o țigancă atentă la discuție. „Sau o gogoașă cu brânză, o cafea, ceva… nimic?!”. „Da ce mămică, noi am venit acilea la distracție, la bal, vai de noi…” refuză elegant călărășanca.

FOTO: Marian Sultănoiu/ Gândul

Credincioși și „oameni de afaceri”

Dacă jumătate de trotuar e înțesată la refuz cu credincioși epuizați, aliniați la gard, cealaltă, aliniată la bordură, este raiul fiscal al oamenilor de afaceri. Flori, mir, iconițe, cărticele, pixuri, cafea, mileuri, tricotaje de mână, ștergătoare de parbriz, cremă de mâini; „fratile meu, am doi ciobănești, o nebunie; e vaccinați, are carnet, știi cum e… rupe lanțurile” povestește, rezemat de un coș de gunoi, un negustor canin plin de aur, aproape la întâmplare, peste gard.

De dincolo, un bătrân cu privirea fixă de oboseală, răspunde mecanic, fără contur. „Ai pe dracu să te ia, Doamne iartă-mă!!”. „Apă, cine vrea apă?” strigă o voce din piața afacerilor. „E cu bani?!” întreabă bătrânul tresărind. „Nu, e moca. N-o vrei cu lămâie?!”. „Hai sictir!”, răspunde omul fără să clipească.

FOTO: Marian Sultănoiu/ Gândul

Telefonul izbăvitor

În deal, sub baldachin, după zeci de ore de mers, care tâtâș, care în picioare, lumea se înghesuie să sărute moaștele. Unii, mai precauți, șterg raclele cu buchetele de flori, apoi, în trecere, aproape nevăzut, cu mâna și abia apoi alătură fruntea. Cei mai necăjiți, veniți cu speranță, se roagă cu lacrimi în ochi, lipesc obrazul de sticla ori de argintul raclei, își descarcă sufletul, sărută, se închină, încă o dată și încă… N-ar mai pleca.

Într-o parte, la Moaștele Sfântului Dumitru, un bărbat trecut de 60 de ani, cu un rucsac burdușit în spate se apleacă peste raclă și spune ceva. „Spune-i!” îndeamnă omul și nu pare să i se adreseze Sfântului. „Hai!” zice iar. Omul ține în mână un telefon. Nu face poze și nici altă acțiune smart. Apropie fruntea de sticlă și vorbește la telefon. „Hai, măi” mai spune, apoi se ridică și pleacă.

„Ce se întâmplă?”, îl întreb. Mă privește ca trezit dintr-un vis. „Am o soră bolnavă de cancer, în Italia. Nu poate să vină. I-am zis să se roage ea, prin telefon… Cine știe?” zice bărbatul și se pierde în mulțime, către biserică.

FOTO: Marian Sultănoiu/ Gândul

În tura de noapte

La ora două noaptea, șarpele mulțimii, tăcut, alunecă la fel pe lângă garduri. Florăresele sunt tot acolo, cafegii la fel. Mai nou, au venit unii cu țigări. Jandarmeria lucrează în surdină. „Pleacă-n morții tăi că mă bagi în căcat!” zice un civil și pe urmă tare „Hai că mâine nu mai prind unu p-aici!”, și pleacă fiecare în drumul lui.

„Cât o fi ora, tată?” Mă întreabă un bătrân. „Două, două jumate” spun. „Atuncea mai am de stat” zice. „Până la patru”. „Și la patru ce faci, pleci? Nu-i păcat să pierzi zece ore de când stai în picioare, Doi kilometri de mers?!”. „Păi, ce-are a face. Io îi țin locul femeii, că are varice. Ce treabă am eu cu moaștele?!”.

FOTO: Marian Sultănoiu/ Gândul

O „afacere” cu struguri

Vineri, toată lumea, plus un kilometru-n plus – că era Sfântu Dumitru -, era în dispozitiv. Și mai obosiți, și mai înghesuiți și mai îndârjiți. Creștinii, veniți de noapte, sprijiniți unii de alții, afaceriștii, vioi și cu marfă nouă; gunoiul, la el acasă – pahare de cafea, casolete de plastic, hârtii de ambalaj, un „adidas” fără ștaif, mere, roșii, peturi, frunze. Peste toate, parfum de busuioc și de mir.

O fată, lividă, dă să iasă prin gard; o alta strigă jandarmul să desfacă gratiile. Între toți, se distinge statura impozantă a unui preot în „ținută” de lucru cu fir de aur și cruce mare la gât, aflat la clasa business, spre bordură. „Cine vrea struguri?” întreabă părintele adunarea. Nimeni nu se-nghesuie. „Haide, măi! Nimeni? Ia poftim mătăluță!” zice, și întinde un ciorchine generos unei tinere, apoi altul alteia. „Uite și pentru tine, o parte, și pentru tine”. Într-un final, împarte ciorchinele la boabă „ca să nu fie vreuna gravidă și să poftească”.

Odată golită punga, părintele zâmbește mieros, și zice: acuma mă îngăduiți și pe mine între voi, așa-i?! Hai Maria!” spune părintele, dă gardul în răspări și intră cuvios, în rând, împreună cu doamna Maria, însoțitoarea.

FOTO: Marian Sultănoiu/ Gândul

„Bine, părinte – zic, nedumerit și cu gândul la toți bătrânii epuizați, istoviți după o noapte de pelerinaj prin gunoiul Bucureștilor – acuma, dacă tot v-ați „cumpărat” locul în rând, cu struguri, de ce n-ați mers un kilometru mai în față sau, de ce nu, mai în spate?!”.

„Eu te rog foarte mult să ai grijă ce spui! Eu n-am cumpărat locul… Aici am fost îngăduit de oameni?! Așa e oameni buni?!”. Lumea tace. „Vedeți? Lumea m-a îngăduit. Doamne-ajută!”.

Că bine a spus cine a spus: „Să faci ce zice preotul, nu ce face el”.

FOTO: Marian Sultănoiu/ Gândul