Necruțătorul Teo dintr-a șaptea. Cum am vânat pokemoni prin Parcul Moghioroș

Necruțătorul Teo dintr-a șaptea. Cum am vânat pokemoni prin Parcul Moghioroș
Publicat: 26/02/2019, 03:30

Sunt 9 pokemoni în preajmă. N-au miros, nu dau niciun semnal. Uite-i! Pe ei! Sunt cu Teo, Teodor Radu Mihai. Este într-a șaptea. Suntem în Parcul Moghioroș. Uite-i! Pe sub frunziș. Nu mișcă, tac! Pentru Teo nu este nicio problemă. El îi vede. Mie îmi vine să urlu. Vino! Luptă-te! Nu, Teo privește neclintit. Sunt aici. Să-i vânăm! Tot îndemn! Pokemonii nu au sânge, îmi spune Teo, nici nu se sperie de urlete. N-ai de ce să te duci să te lupți. Teo zâmbește. „Domle, Pokemonii sunt aici, în telefon!”


Da, prima lecție pe care Teo dintr-a șaptea mi-o predă. Realitatea sau virtualul?

S-a dus după un pokemon rar și a rămas în curtea vecinului cu capul ciobit de glonț. „Am văzut la știri. Nu mă prea amuză întâmplarea.” E doar un joc, na! Caști ochii nu poți să o pățești. Jocul nu trebuie să fie altceva decât un joc. „Realitatea este interacțiune. O simți, o pipăi, o pățești. Virtualul este o replică a realității. Nu ai simțuri. Nu e nimic real.”

Teo și cei 72

De puțin timp, Nintendo a lansat pe piață jocul Pokemon Go. Pe telefonul mobil ai o aplicație. Din ea alegi pokemonul și cum îl îmbraci. În rest, ești localizat și te arunci în căutarea puterii: adunarea de pokemoni. Întâi, vrei să ai mulți, apoi, doar pe cei mai rari. Harta este a realității, pokemonii ai imaginarului. Sunt pe harta lui Teo. Eu nu-l am decât pe Teo. Teo are 72 de pokemoni, culeși pe o distanță de 20 de kilometri, în doar 4 zile. Eu îl am doar pe Teo. Teo îl are pe Pidgeot de 511 combat power. După el a alergat până la Piața Romană. Teo este primul jucător de Pokemon Go întâlnit în viața mea. Pentru Teo însă, Ivy este primul pokemon întâlnit în viață. Hălăduia prin fața blocului.

Și, totuși, sunt la bătălie!

Teo îl bagă în luptă pe însuși Pidgeot. Apasă convulsiv pe ecranul telefonului său. Pierde. Cu Hypno de 1031. Îl privesc. Nu-i pasă de pierdere. Îl hrănește și-i redă puterea. Puterea lui de acum este dată de câștigurile anterioare. Moartea nu este încă moarte.

De fapt, ce este viața? Ce este moartea, Teo? Îl întreb și-mi arată o Evoluție. Un Pokemon de 15 a devenit cu bomboane umplut, un Poke de 45. Puteți să credeți? Teo este cu capul pe umeri. Moartea? „Nu știi când, cum, dece vine. Este simplu, nu? Când se omoară pe computer diverse vietăți, ăla e joc, nu e moarte.”

Teo, regulile contează în viață?

Mă înfierbânt în fața lui Teo dintr-a șaptea, care știe de limită. Bine/rău, realitate/ficțiune, viață/moarte. Speram că auzind de America librertății să exulte. Nu, Teo îmi spune că el nu s-ar vedea cu un pistol. Există o vârstă când ai experiență pentru pistol, chef nebun de viață. Așa, ții degetul pe un simulator și tragi. Dar moartea este pe computer, nu curge sânge din computer niciodată.

Pikachu și școala

Îl ai pe Pikachu? Nu-l ai, nu? Iar mă bucur, iar sper să-l prind pe picior greșit pe Teo. Nu, nu-l am. Era un trick de început, l-am ratat. Asta e! Deci, viața merge înainte fără Pikachu? Normal. Și școala? Ce-i cu școala?- iar este intrigat că amestec lucrurile. Da, este mai puțin atrăgător la școală, dar școala pentru mine înseamnă realitatea, regulile, înseamnă viitorul, o situație financiară, o meserie.

„Pokemon Go este un moment” – Teo crede.