Până la Arsenie Boca te mănâncă vânzătorii ambulanți. Sfânta AFACERE din spatele credinței

După căldură infernală a orașului, aerul condiționat și blatul rece, de marmură, al mobilierului recepției unui hotel din Deva, sunt o sfântă binefacere. Și nu apuc să spun a doua oară „sfânt”, că și simt că mă învăluie un miros de mir amestecat cu o notă sobră de parfum bărbătesc. Îmi închipui că e doar o senzație indusă și, imediat, realitatea îmi bate obrazul.

„Stimată doamnă, trebuie să facem un mic schimb de camere. Sunt două doamne care…” îi explică, spre surpriza mea totală, un preot, în carne și oase, recepționerei.

„…Nu mai vin!” se grăbește femeia să-i ducă fericitului ideea până la capăt.

„Dimpotrivă, vin cu alte două prietene. Dacă aveți camere mai mari…”, spune iar părintele.

„Sunteți cu grupul de Prislop, da?!”, conchide doamna, de astă dată la obiect, iar părintele aprobă blajin, din cap.

În spatele lui, zeci de oameni de toate vârstele așteaptă, abia sosiți din țară, camerele izbăvirii, pentru ca mâine să-și continue pelerinajul la mormântul părintelui Arsenie Boca, de la Mânăstirea Prislop.

Afacerea în turism

Cu două zile în urmă, aflasem despre niște primari de comune de prin țară că organizează ei înșiși astfel de excursii cu „enoriașii” plătitori de taxe și aducători de voturi. Organizarea de pelerinaje la mormântul lui Arsenie Boca a devenit mană cerească pentru mersul unor afaceri bisericești și de turism, fiind oferta anului.

Pentru că vorbim aici despre aproape un milioan de oameni care merg, anual, în pelerinaj la Prislop – între 2.000 și 2.500 pe zi, ajungând la peste 5.000-6.000 în weekend-uri, mai puțini iarna, trecând de 30.000 la sărbători, urcând până la 40.000 – 50.000, pe 28 noiembrie, ziua morții părintelui.

În condițiile în care, o astfel de excursie costă între 50 și 100 lei pe zi – incluzând cazare, o masă și transport -, rezultă că vorbim despre o sumă de aproape 20 milioane de euro.

Ca să nu mai vorbim de costul icoanelor cu chipul părintelui – despre care se spune că ar fi sfințite -, de foto, magneți, afișe, mătănii, lumânări și tot felul de alte mărunțișuri, acesta constituind un mizilic de vreo 400.000 – 500.000 de euro, bani care se împart, probabil nefiscalizați – eu unul n-am văzut case de marcaj în zonă -, între comercianți și BOR.

Cum, de asemenea, mai pot intra la socoteală sutele de mii de tipărituri cu cartea părintelui, „Cărarea Împărăției”, cu toate celelalte titlurile – originale sau cotrafăcute – despre personalitatea sa, despre spusele sale, despre predicile sale, despre minunile pe care le-a făcut. Și în cazul acesta, potrivit statisticilor și a unor informațiilor apărute în presă, suma se ridică la aproape 20 de milioane de euro.

Și, ca un desert colorat, milioanele de lei în baza cărora prosperă „afacerea florăria”, despre care veți citi în continuare.

Lumea se întreabă când a apărut fenomenul

Potrivit autobiografiei sale, date la Securitate, interesul românilor pentru duhovnicul Arsenie Boca a început încă de pe când acesta se afla la Mânăstirea Sâmbăta de Sus – Brașov, în anii 1939 – 1940.

„M-am întors în țară la 8 iunie 1938. Țin minte data pe aceea, că intrând în țară prin Moravița am văzut drapelele românești, de acel 8 Iunie de odată. (…) În Vinerea Izvorului după Paștile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie. Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul și singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, jud. Făgăraș. (…) Se întâmpla în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor și evlavie la Mănăstire și călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoția – eu simțindu-mă nevrednic. A primit-o. Așa au început slujbele la Mănăstire după puteri. Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanșă de oameni de toate vârstele și treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deși nu eram preot. Știam că tot ce pățesc oamenii, li se trage de pe urma greșelilor sau păcatelor.

Așa m-am văzut silit să primesc preoția și misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat și Om adevărat, precum și a sfințirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viață. I-am învățat să fie curați față de oameni și față de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetățenească, dajdie etc.) și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat și trup curățit de patimi). Despre această învățătură, martori îmi sunt toți cei ce-au ascultat povețele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toți oamenii, fără deosebire, și viața curată, care fac cu putință reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăși în Împărăția de obârșie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurta cercare a cumințeniei și a iubirii noastre, pe pământ, în stadia și arena vieții. Asta îmi este toata misiunea și rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deși eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părțile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu și sfințirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri și rosturi sunt străin”.

Așa a scris atunci, despre el, Arsenie Boca, și așa au fost toți anii cât l-a lăsat Securitatea în Biserică, și tot așa au venit oamenii, să se roage, cu zecile de mii, după moartea sa.

Trezirea tv-urilor

Doar televiziunile de știri și-au amintit de el după douăzeci și ceva de ani, atunci când a apărut un zvon potrivit căruia „o icoană a lui Arsenie Boca, aflată în localitatea Pușcași, a lăcrimat cu ochiul stâng”. Minunea a adunat, pe loc, 2.000 de oameni în fața troiței, la începutul lunii mai, ca să fie și ei martori. După câteva zile, un alt zvon dădea ca sigură „apariția în podeaua de ciment a casei unei creștine din București, a chipului duhovnicesc”.

A fost de ajuns, din acel moment, ca folía televizată să atingă cote de rating excepționale. Dincolo de asta, circul mediatic nu are nimic în comun cu faptul că, de zeci de ani, credincioșii merg, cu sutele de mii la mormântul lui Arsenie Boca de la Mânăstirea Prislop.

În consecință, am hotărât, la rândul nostru să luăm…

Drumul Prislopului, plin de flori de vânzare

Mergând la Prislop, dinspre Hunedoara, faci vreo 20 de kilometri pe E79, către Hațeg, iar pe la Bretea Streiului, o iei la dreapta printre minunatele dealuri ale Țării Hațegului. Remarci, surprins, nefirescul situației, cam din sută în sută de metri: în zona satelor Silvașu de Jos și Silvașu de Sus, precum și pe drumul dintre ele, indicatoarele înfipte în pomi, prin diverse metode, nu te anunță c-ai să găsești pe la porțile oamenilor pepeni, roșii ori castraveți, ci flori. Și nu oricum, ci organizat, la ghiveci, expuse în adevărate și unice florării. La urma urmei, asta e surpriza: nu marfa în sine, ci anunțul din mijlocul pustiului: „Florăria la Leny” sau „Florăria Miraj”. Iar florăriile par să constituie, cu adevărat, afacerea sezonului.

O abundență de flori colorate sufocă spațiile florăriilor „clădite” în sticlă, sau în grinzi de lemn. Aerul și surâsul copiilor, par și ele cel puțin la fel de colorate.

Iadul nesimțirii

Dincolo de Silvașu de Sus, drumul se îngustează, mașinile care urcă dinspre mânăstire se înmulțesc, soarele se ascunde în nori, ba chiar începe un pui de ploaie, cât să înmoaie pământul.

Cu vreo doi kilometri înainte de porțile mânăstirii – unde se presupune că e raiul -, te trezești în iadul societății de consum. Fumurile nu urcă, ce-i drept, din cazanele cu smoală, ci din carnea micilor zvârcoliți și a cârnaților tradiționali răstigniți pe grătare, din țevile de eșapament ale sutelor de mașini înghesuite într-o parcare câmpenească, din rugurile acre pe care ard deșeuri și ambalaje, precum și din țigările arse până la cotor.

Iar țipetele nu răzbat din gâtlejurile păcătoșilor arși în văpăile judecății de apoi, ci din ale comercianților, vocalizând de după tarabele înjghebate din placaje umflate de ploaie, în chioșcuri de tablă, cu gratii la „ghișeu” și vopsea scorojită, în rulote, sub umbrele pestrițe, în cârciumi, așezați în marginea rogojinilor întinse pe jos, peste noroiul „agregat” cu un praf de nisip și piatră spartă, peste care s-a aglomerat marfă pestriță, ca în toate talciocurile care se respectă – de la papuci la pălării și de la ale gurii, la ale trupului, de la ceasuri și brichete, la cuțite și bricege, de la lanterne, la lumânări, de la lănțișoare și brățări cu iconițe, la mătănii pentru diverse ocazii, de la sticluțe cu mir, la ciorapi „trei sferturi de damă și bărbați”.

Peste toate, anină la vânzare mii de tablouri, afișe și magneți, cu chipul părintelui Arsenie Boca, „Sfântul Ardealului”.

Pentru un timp, nedefinit, ești paralizat. N-ai reacție, n-ai scop. Nici vorbe. Te uiți, așteptând, poate, să fii apucat de umeri, dezbrăcat și aruncat în cazanul cu gulaș clocotit, pentru toate păcatele tale mai vechi sau mai noi. „Hai la cârnăciori, domnu!”. „Și o tărie dacă vreți…”. „Un tablou cu părintele, n-ați dori, domnu?!”.

Tot felul de români și de romi, comersanți de piei de cloșcă, aproape că te trag de mânecă, tu însuți trăgându-te de haine cu ceilalți participanți la traficul de iad pe drumul către mânăstire.

Mașinile își izbesc reciproc retrovizoarele, autocarele te aruncă de pe drumul îngust în noroiul de pe margini, gazul îți umflă ochii, îți taie nările pe dinăuntru. Simți, în gură, gust de smoală, fără doar și poate, mestecat până la sațietate. „Cu siguranță, aici e iadul!”, îți spui. Și încă nu e gata.

„Alo, pentru ce filmezi?! De ce mă filmezi?” se agită pe margine un rom mai înțepat. „Așa, de amintire”.

Autoritățile locale n-au nicio putere. Oamenii spun că terenurile acestea nu le aparțin. Rar, poliția mai aplică vreo amendă, pe care n-o plătește nimeni. Iar Fiscul n-are curaj să facă ordine în iad.

Ultima bornă

După alte câteva sute de metri, se deschide panorama mânăstirii. Mii de oameni ies pe poartă, cuprinși de sfințenia lor, pentru a se reîntoarce în iad. Care, pe jos, care, cu mașini. În stânga intrării, sute de vehicule de tot felul, într-o altă parcare imensă, neamenajată. Niște bodigarzi dau din mâini, „fac ordine” și invită, dincolo de bariera până la care pot înainta mașinile credincioșilor, mai aproape de poartă, pe cine vrea dorința lor. Nici nu mai contează dacă li se strecoară în buzunar „ochiul dracului” – bacșișul e neimpozabil -, câtă vreme comerțul aici merge uns fără vreun fel de case de marcaj.

Și, cum intri în curtea Mânăstirii Prislop, lepădat de rele, peste ce dai, imediat, în stânga porții?! Peste o tarabă, firește, cu marfă bisericească și mireană deopotrivă. Te minunezi și mergi mai departe.

După ce treci și de ultima tarabă, totul e sfințenie.

Mii de oameni, dezbrăcați de relele lor, merg în liniște să se așeze la coada impresionantă, imens cortegiu, adăstând la mormântul părintelui Arsenie Boca.

Au venit aici de peste tot din țară – unii cu autocarul, în excursii organizate fie de biserica din sat, fie de primărie, alții pe cont propriu -, ca să se roage de sănătatea lor și a familiilor lor. Ca să trăiască o clipă de înălțare, ca să se lase pătrunși de spiritul celui pe care BOR încă ezită să-l canonizeze: Arsenie Boca.

Istoria pe scurt

Părintele, pe numele său Zian Boca, Arsenie pe numele preoțesc, supranumit de credincioși „Sfântul Ardealului”, s-a născut la Vața de Sus – Hunedoara, în 1910. În 1933, absolvă Academia Teologică din Sibiu, urmând apoi, cu bursă, cursurile Institutului de Arte Frumoase din București. Recunoscându-i talentul, profesorul Costin Petrescu îi încredințează pictarea scenei care îl reprezintă pe Mihai Viteazul, de la Ateneul Român.

În anul 1939, după ce petrece trei luni la Schitul Românesc Prodromu de la Muntele Athos, merge la Mânăstirea Sâmbăta de Sus – Brașov, pentru ca, în anul 1940, să devină starețul acesteia.

La 17 iulie 1945, părintele Boca este arestat, la Râmnicu Vâlcea, pentru prima oară, fiind acuzat că a participat activ la mișcarea legionară. Este eliberat pe 30 iulie 1945.

În mai 1948, este arestat din nou, acuzat de sprijinirea luptătorilor anticomuniști din Munții Făgărașului. Pentru activitatea sa și a notorietății căpătate, este reținut de Securitate și torturat, timp de două luni.

Ulterior, este strămutat la Mânăstirea Prislop, de către Mitropolitul Nicolae Bălan, devinind starețul lăcașului. Când se transformă în mânăstire de maici, părintele Boca rămâne aici ca duhovnic.

Urmează un șir de rețineri și anchete de-a lungul anilor 1950, 1951 (Canal), 1953, 1955, 1956. În 1959, i se interzice activitatea preoțească până la moarte. Este permanent urmărit de organele Securității.

Din 1968 până în 1984 pictează biserica de la Drăgănescu, Giurgiu.

Moare la Mânăstirea Sinaia, la 28 noiembrie 1989, în vârstă de 79 de ani

A fost înmormântat la Mânăstirea Prislop – potrivit propriei dorințe -, la 4 decembrie 1989. Cărțile spun că ar fi prorocit că mormântul său va fi loc de pelerinaj.

Acesta constituie azi, într-adevăr, unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din România, acolo unde vin, anual, în ultima perioadă, aproape un milion de oameni. La data de 28 noiembrie, ziua morții sale, se înregistrează un aflux de 40.000 de persoane.

Întoarcerea în… lume

Mulțimea de oameni care a așteptat, în liniște, să ajungă la mormântul părintelui, să se roage, să-i sărute crucea și chipul, se întoarce, mai senină. Unii oameni sunt în putere, alții la a doua, chiar la a treia tinerețe; unii întregi, alții în baston, cârje sau sprijiniți în cadru, însoțiți de copii și nepoți; unii cu buchete de flori, alții cu ghivece. Cu toții pășesc, cuminți, venind de la mormântul părintelui. Mă apropii să-i întreb ce simt.

Un domn, pe la 87 de ani, sprijinit de umărul fiului său, îmi spune că a venit să se roage pentru sănătatea familiei, pentru copii, pentru nepoți și strănepoți. „Am fost la mânăstiri, am dăruit și un măgar gratis. Dar e greu la anii ăștia”. Îmi spune bătrânul. Fiul său se dovedește la fel de dezamăgit, ca și noi, de bâlciul de la porți: „Nu e în regulă ce se întâmplă. Chiar aici… Măcar dacă era un pic mai departe” spune el.

O doamnă, care se vine de la mormânt cu un ghveci în mâini, îmi spune că măicuțele oferă, la mormânt, credincioșilor, flori din preamultul adus, pentru a le îngriji acasă. „A fost frums, liniște, civilizație. Aici! Afară e altceva. Una e credința, alta e comerțul” îmi spune doamna, și merge încet spre ieșire.