Cum au ajuns șosetele de lână de la Viscri un brand cunoscut în Germania. Oamenii care dau viață satului Prințului Charles

De atunci, de la începuturi, de aproape un mileniu, istoria locului se scrie, necontenit, în jurul ei, cu sași, cu secui, cu unguri, cu țigani, cu români și cu un prinț. Cu oamenii locului și faptele lor.

Caroline Fernolend

În ”90, după revoluție, când au plecat aproape toți sașii care mai rezistaseră aici – peste 200 de oameni -, au intrat în sat romii. Fie cei care aveau gospodării improvizate la marginile comunității, fie alții, veniți de aiurea, au ocupat casele săsești părăsite, unele incipient degradate, îmi sune Caroline Fernolend, directoarea fundației „Mihai Eminescu Trust”.

Și atunci, fosta învățătoare s-a gândit că, într-un fel sau altul, trebuie să salveze satul săsesc din Transilvania, în general, și Viscri, în mod special, inițiind, prin fundație, un număr important de proiecte – peste o mie, în aproape 90 de astfel de așezări

PODCAST ALTCEVA Suada Agachi dezvăluie cum ne ”vorbesc” liniile vieții din palmă

11:12

VIDEO Ilie Bolojan a primit cadou carnețelul cu sprâncene unite și încruntate. Premierul a făcut o vizită surpriză la târgul de carte din Oradea

10:49

„Ceea ce am reușit să facem la Viscri se datorează comunității care a înțeles valoarea patrimoniului, precum și valoarea autenticității acestui loc. Alteța Sa Regală, Prințul de Wales, încă de când a venit prima dată aici în sat, în 2002, ne-a încurajat și a pus în valoare proiectele noastre. Eu consider, totuși, că tot ce fac oamenii este mai important decât ceea ce a făcut Alteța Sa Regală, pentru satul acesta. Pentru România, da, este foarte important ceea ce face, întrucât ne-a pus pe harta lumii, cumva” spune directoarea MET.

Fundația MET

Și asupra excepționalului monument de arhitectură – astăzi, Biserica evanghelică din Viscri -, aflat din 1999 în patrimoniul mondial UNESCO, fundația patronată, până în 2013, de Prințul Charles, și condusă de Caroline Fernolend, și în prezent, și-a pus amprenta. A consolidat-o și a renovat-o, în cadrul proiectelor sale, alături de alte case, dintre cele mai vechi, construite de sași, la 1700-1800. Printre acestea, și cele două corpuri de clădire ale gospodăriei intrate în proprietatea prințului, în 2006.

Odată cu reabilitarea bisericii și a cetății sătești – chiar astăzi se lucrează la unul dintre ziduri acesteia din urmă -, cu renovarea caselor, cu refacerea șurilor și a gospodăriilor, în nota autenticității depline, dar, mai ales, odată cu venirea prințului Charles în sat, Viscri a devenit – de la „nimic”, așa cum spun sătenii – un punct de atracție pe harta turismului cultural din Ardeal.

De la an la an, au ajuns aici – e drept, extrem de greu, din cauza infrastructurii rutiere – tot mai mulți turiști. La început, străini, din curiozitate. „Am vrut să vedem ce i-a plăcut prințului, așa de mult, prin locurile astea”, spun oamenii. Apoi, au ajuns și românii, părând tot mai interesați să-și (re)descopere țara.

Eugen Panait

Și, când interesul turiștilor a crescut, a fost necesară și o creștere a capacității de cazare, în Viscri. Au apărut câteva pensiuni, modeste, dar spectaculoase în același timp, deschise în case vechi, tradiționale, frumos renovate, puse, astfel, în valoare, o dată în plus. Nu mai mult de trei-patru camere, mobilate clasic, cu piese „grele”, pictate, fie vechi și recondiționate, fie noi, „păstrând” amprenta săsească.  

Mâncarea e și ea una tradițională, gătită ca la mama acasă, cu tot naturalul și gustul care-i trebuie. Legumele și fructele, din propriile grădini, lapte proaspăt, caș și telemea, mieluți sacrificați în zorii zilei.

„Ce faceți?!”, îl întreb, de dimineață, în drum spre biserică, pe patronul „Pensiunii nr. 38″, Eugen Panait, brașovean, venit la Viscri în urma căsătoriei lui cu Maria. „Bine! Mă pregătesc să tai doi miei. Am un grup de 50 de oameni la masă, și trebuie să mă descurc în câteva ore”, îmi spune bărbatul, un om nu foarte înalt, dar, cu siguranță, foarte vioi.

După vreo trei ore îl prind mai liniștit.

„Încercăm să fim mereu pregătiți, când vin oamenii”. Îl întreb cum face față comunitatea, în general, numărului tot mai mare de turiști. „Vrem să păstrăm satul autentic. Nu schimbăm nimic. Nu punem termopane, porți de tablă sau altceva de felul acesta. Să fie un sat cu o mică poveste. Iar ei, turiștii, să se simtă bine, relaxați, rupți de stresul orașului, de muncă și alergătură. Să vină aici ca la bunici, cum era satul: cu ciurda de vaci, cu un lapte proaspăt, cu brânză grasă, cu fructe și legume proaspete”, îmi spune brașoveanul. E convins că asta îi atrage pe oameni, în primul rând: tradiționalul locului, liniștea, împrejurimile.

„Pentru diversitate, organizăm plimbări cu căruța, prin sat – la atelierul de fierărie, la cărămidărie, împrejurimile. Copiii se pot juca liberi, în natură și, mai ales, pot mânca sănătos”.

Cu toate acestea, Eugen Panait se teme de un aflux prea mare de turiști. „Eu cred că trebuie să ne limităm la o anumită calitate a turismului, deci la un anumit număr de oameni. Pentru că nu putem face față la prea mulți. În cazul nostru, sunt doar eu și soția; muncim cât putem. Ne limităm la turiștii pe care îi avem”, îmi spune Panait, cu un zâmbet care pare să însemne că „balamucul” și agitația nu sunt pentru un sat de o mie de ani, ca Viscri.

Doamna care tricotează

Pe o bancă, spre ieșirea din sat, aproape de casa prințului Charles, o femeie tricotează, preocupată, un ciorap de lână colorat. Nu prea se-ndeamnă la vorbă dar o trag de limbă. O întreb cât a „împletit”, dar nu mai știe. Dacă se vând șosetele, căciulile, mănușile. Îmi spune că lucrează pentru o „cooperativă”. „Ei știu ce fac. Noi le dăm lor, iar ei le vând în Germania”, îmi spune femeia, oarecum surprinsă că nu știu povestea șosetelor colorate.

Adevărat e că povestea acestor femei muncitoare și talentate e destul de veche.

Întrucât, în zonă, locuri de muncă și „afaceri” n-au existat, și nu există – cu excepția celor din agricultură – oamenii au fost totuși nevoiți să facă un ban, ca să trăiască, mai ales în „democrația” agresivă a anilor 90.

Și, pentru că pe guvernanții de la București îi durea la bască, tot așa cum îi durea de toată lumea, au venit doi nemți – alții spun că doi englezi – și au inițiat proiectul „Șosete de lână naturală de la Viscri”.

Așa că femeile tricotau șosete colorate din lâna puloverelor vechi, din casă, inițial în schimbul unor produse necesare în bucătărie, precum ulei, orez și zahăr.

Pe măsură ce numărul doamnelor interesate de „afacere” creștea, numărul șosetelor creștea și el, „pe stoc”. Așa că englezii, nemți pe meserie, au încropit un târg adevărat. Au urcat marfa femeilor din Viscri în vestitele lor microbuze – șosete, căciuli, mănuși, pulovere – pe care le transportă lunar într-un depozit din Naumburg, în landul Saxonia-Anhalt din Germania, de unde se distribuie în toată țara, la comanda celor interesați.

Și uite așa, da la an la an și de la una la alta, Viscri a devenit un loc pitoresc și foarte căutat și vizitat de oameni din toată lumea. Un singur lucru mai rămâne de făcut: un heliport.

Dacă nu se vor trezi, până atunci, cei de la Consiliul Județean Brașov, și cei de la Ministerul Dezvoltării, ca să pună umărul la treabă și să asfalteze cei 25 de kilometri de drum județean, care duc la Viscri.