„Luptă, Teodora!” Costin Ștucan, martor la scenele apocaliptice de la clubul Colectiv și un mesaj pentru jurnalistul sportiv aflat la terapie intensivă

Bucureștiul și-a reluat traficul, razele reci de soare îi bucură pe cei care și-au găsit soții, soțiile sau copiii alături de ei în așternutul călduros de acasă. Vineri seară, emoția era colectivă, măsurabilă în like și share pe rețelele de socializare, în mărturii și în intervenții ale oficialilor veniți la fața locului pentru a arăta că lucrează în interesul nostru. De a doua zi dimineață, suferința s-a individualizat. Durerea adevărată abia acum mușcă. Obosită, disperată după ce și-a căutat fiica toată noaptea prin spitalele din București, o mamă a ajuns resemnată la IML. E ultimul loc în care merge un părinte să-și afle copilul dispărut.

Un alt copil, un băiat de 16 ani, a fost operat de urgență de doctorii chemați de acasă în creierii nopții. Fără acte de identitate, a ajuns la Spitalul de Oftalmologie cu o gaură în globul ocular, iar chirurgii nu și-au mai putut permite să aștepte să fie identificat și să primească aprobarea părinților necunoscuți pentru a încerca să-i salveze vederea. „Probabil, a fost lovit cu ceva în încercarea disperată de a ieși din club”, încearcă directorul spitalului să găsească explicații pentru tinerii cu răni mutilante ieșiți la suprafață, ca niște zombie dintr-o noapte de Halloween, din catacombele clădirii Pionierul.

EXCLUSIV Fostul șef SIE Silviu Predoiu explică de ce nu o ia Nicușor Dan în căsătorie pe Mirabela Grădinaru

12:18

NEWS ALERT Noapte de coșmar pentru locuitorii Kievului. Atacul masiv cu drone și rachete al Rusiei a provocat cel puţin 13 morți și peste 90 răniți. Reacția lui Zelenski

12:09

Pe Calea Griviței, la Spitalul de arși, jurnalistul sportiv Teodora Maftei este internată la terapie intensivă cu arsuri severe, întinse pe o suprafața mare din corp. Starea ei este gravă, însă e stabilă, iar doctorii o țin sub sedative pentru durerile atroce. Pentru Teo, un fotograf pasionat și talentat care se afla în prima linie în club, lângă scenă, pentru a prinde emoția unui concert rock, durerile și lupta nu sunt noi. E o veterană. „Uneori e nevoie să mori puțin ca să simți cu adevărat că trăiești”, mărturisea ea în urmă cu câțiva ani pentru Perfecte.ro. Nu e un citat de genul celor care-ți umplu dimineața contul de Facebook. Teo a suferit șapte intervenții chirugicale, dintre care trei pe creier, pentru ameliorarea simptomelor unui sindrom care încearcă să alieneze o tânără trecută de 30 de ani.

Teodora Maftei în prima linie, la un concert din 2013

Teo nu e singură. Alți zeci de tineri se luptă în dimineața asta, pe paturile din spitalele cocoșate ale Bucureștiului. O viziune Apocaliptică răsare galopând pe câmpiile nesfârșite ale rețelelor de socializare: „Închipuiți-vă dacă vine un cutremur!”. Cătălin Tolontan spune că autoritățile au fost la înălțime. E adevărat. Sutele de ambulanțele au creat la propriu în miez de noapte un lanț auto roșu-auriu, așa cum vezi în fotografiile surprinse noaptea pe străzile marilor metropole din lume. Prin gemulețele din spatele șoferilor se vedeau spinările paramedicilor revenind, iarăși și iarăși, în lupta încăpățânață pentru restabilirea pulsului tinerilor călcați în picioare, asfixiați, arși. Autoritățile vor suferi, însă, de un rău teribil de înălțime, începând cu momentul în care cineva interesat va lua la bani mărunți modul în care au fost, sau poate n-au fost acordate, autorizațiile de funcționare pentru cluburile aflate în clădirile vechi din centrul Capitalei. Chiar așa. Cum poate cineva să organizeze efecte pirotehnice într-un club capitonat cu burete antifonic, puternic inflamabil?

Apocalipsa a venit în Tăbăcăriei

Pentru cei care le-au văzut, scenele de pe asfaltul murdar din strada Tăbăcăriei sunt generatoare de insomnii. Sub o ciupercă de fum și de miros de ars, doctorii lucrau ca-n prima linie a frontului la lumina suprarealistă a farurilor. În spatele unei ambulanțe, un tânăr inert era tras cu disperare înapoi printre noi. Îi lipsea un pantof, picioarele erau desfăcute aproape neomenește, în timp ce doctorii pompau cu palmele împreunate în sternul lui fraged. Unu”, doi, trei…Numărătoarea continua drăcească, mâinile se umpleau de cârcei și atunci doctorii schimbau locul. Pulsul nu revenea. În acest timp, la picioarele lui, o tânără roșcată îl ținea de mână pe iubitul aflat în drum spre altă lume și îi șoptea, plângând, vorbe numai de ea știute. La câțiva metri, scena era repetată. Imediat lângă, un alt masaj cardiac. „Sunt cel puțin 20 fără puls”, mărturisea o tânără-jandarm cu beretă. În jurul ei, viața tânără încerca să-și tragă înapoi seva pierdută într-o sală de concert devenită un loc infernal de tortură. Atunci când reușea, în față îți răsărea ca o stafie un băiat, sau o fată, cu fața murdară de funingine, tremurând necontrolat din cauza șocului teribil. Din când în când, prin stratul negru de pe obraji își făceau loc lacrimi.

În 1985, pe Heysel, italianul Bruno Guarini a asistat la moartea fiului său, Alberto, înainte finalei de Cupa Campionilor, Juventus – Liverpool. Înghesuiți de mulțimea speriată de asaltul huliganilor englezi, destinele celor doi s-au despărțit într-o secundă: „Alberto mi-a strigat: „Tată, pe unde să o iau? Pe deasupra sau pe dedesubt?” I-am strigat înapoi să o ia pe sub barieră. Ultimele lui cuvinte au fost: „Papa, mi stanno schiaccando! Tată, mă strivesc!” Îmi aduc bine aminte totul, ca într-un film pe care-l urmărești până la final și apoi, brusc, se oprește. Uneori, mă trezesc noapte și revăd totul de la capăt”. Bruno și-a pierdut cunoștința. Când și-a revenit, și-a găsit fiul mort, călcat în picioare. 

Părinții care-și caută în această dimineață copiii călcați în picioare sau asfixiați au dreptul să afle ce s-a întâmplat în clubul Colectiv. Să afle, vorba piesei cântate în deschiderea concertului de vineri seară, „The way we die”, modul în care 27 de tineri au murit ascultând o trupă rock aflată pe val, cu concerte susținute recent în străinătate. Din nefericire, numărătoare nu pare încheiată.

În Anglia, rudele celor 96 de fani morți la o semifinală de Cupa Angliei, pe stadionul Hillsborough, au trebuit să aștepte aproape un sfert de secol pentru a afla că autoritățile, și nu cei dragi lor, au fost de vină pentru carnagiu. În 1989, poliția permisese suporterilor să intre într-o peluză într-un număr mult mai mare decât prevedea capacitatea stadionului, dar aruncase vina pe bișnițari. Abia în 2012, premierul britanic David Cameron și-a cerut public scuze. Presiunea campaniei „Justice for 96” a avut finalmente succes.

Dreptatea pentru cei 27 ar trebui să-i preocupe românii care la ora asta se pregătesc să profite de probabil ultima zi frumoasă de toamnă. Abia când vinovații vor plăti pentru cea mai mare tragedie petrecută vreodată într-un club din România, vom putea spune că autoritățile au fost într-adevăr la înălțime. Deocamdată, contemplăm indiferența TVR, sesizată de Tolo. Apropo, la ora 1 noaptea, în timp ce doctorii și ziariștii Realitatea, Digi 24, RTV și Antena 3 au venit de acasă pentru a-și face meseria, într-o mobilizare incredibilă, care nu ține de modul în care sunt plătiți și de direcțiile editoriale pe care le urmează, pe postul public rula o scenă pudică de sex.

This is the way we live.

Luptă, Teo! Luptați, copii! Suntem alături de voi!

PS – Am ajuns în fața clubului Colectiv la câteva zeci de minute după tragedie, dar nu am putut scoate telefonul din buzunar pentru a fotografia sau a filma. Îi rog pe cei care continuă să distribuie pe rețelele de socializare poze cu trupurile carbonizate din interiorul clubului să se gândească o clipă la părinții care astăzi își plâng morții.