Scrisoarea emoționantă a unui bărbat care a fost în Colectiv, dar a plecat înainte de tragedie: ”Mi-e rușine că spun asta. We are so alive. Dar ei?”

Iată mai jos postarea lui Dragoș Agapie (48 de ani):

”We are so alive…

,,Fie să renască numai cel ce har
Are de-a renaște curățit prin jar,
Din cenușea proprie și din propriul scrum,
Astăzi ca și mâine, pururi și acum.”

,,Câte vise aveam și câte planuri ne făcusem… ” (citat aproximativ din prietena barmanului din Colectiv)

,,…eu eram un prost, iar Tina era superbă”
Nu l-am cunoscut pe niciunul din ei

Și totuși mi se pare că am fost prieten cu fiecare,

Că am fost îndrăgostit de fiecare fată arsă în clubul acela

Ori care se luptă acum pe un pat de spital

De Tina, de Alexis, de Karina, de Maria, de Diana, de toate

Aș vrea să am în sertar o mie de poezii scrise pentru ele

Aș vrea să îmi amintesc de sute de beri băute cu Adi Rugină

Aș vrea să fi depănat istoria rockului cu Alex, Andrei, Vlad, Bogdan, Mihai

Aș vrea să fi fost cu Andrei Ștefan la primul lui concert
(am înțeles că a învățat la 98, la noi în Berceni, acum era la Vianu)

Caut în memorie amintiri cu ei deși știu că nu am cum să găsesc

Aminitiri scumpe, pentru că nu vreau să-i uit…

NU VREAU

Nu vreau să rămână niște nume pe o listă a neputinței noastre

Vreau să îmi amintesc chipul fiecăruia

Vreau să îmi amintesc clipele petrecute cu ei chiar dacă știu că nu au existat

Cu siguranță că pe câțiva dintre ei i-am văzut în cele câteva minute cât am stat în seara acea în colectiv

Nu m-am uitat bine la fețele oamenilor, mă grăbeam

Acum aș vrea să mi se fi întipărit în minte chipul fiecăruia pentru vecie

Să fi îmbrățișat pe each and every one of them

Am vorbit doar cu o fată, cea care ne-a vândut discurile (am citit că era prietena cuiva din trupă)

Nici măcar pe ea nu mi-o amintesc

În gang, unde m-am oprit o clipă să rup celofanul discurilor, să le pot asculta în mașină, erau trei fete – una dintre ele s-a așezat pe o treaptă și spunea cât e de emoționată

Mai trăiește oare?

Cam atât îmi amintesc

Și totuși ei vor trăi pururi în mine

Și în toți cei care au fost vreodată la un concert rock

Și în toți cei care au citit o carte în viața lor

Și în toți cei care au reușit să rămână oameni în vremurile astea

Cei mai buni pleacă primii

Raluca îmi spune: Tati, ce păcat nu i-am văzut și noi măcar o data!

Îi răspund: Taci, că la cât erau de buni, dacă i-am fi văzut înainte, sigur rămâneam la concert!

Și mi-e rușine că spun asta

We are so alive…

Dar ei?

P.S. Dragii mei doctori, asistente, infirmiere

Și mie mi-ați salvat viața

Și știu că ați făcut și faceți tot ce puteți

Dar faceți ceva să se oprească acest contor îngrozitor

27,28,29,30,31,32…

Dacă nu îl puteți da înapoi

Măcar opriți-l cât puteți de repede!

București, 3 noiembrie 2015”