Cum se citește, pe nemțește, Klaus Iohannis

Ca să fiu sincer, sâmbătă, urmărindu-l pe Klaus Iohannis, am înțeles și eu ce înseamnă să fii un politician cu cojones; și, slavă Domnului, văzusem destulă marfă la zi, dacă nu chiar pe toată. Cu mici excepții, ceilalți par bântuiți de colică intestinală: mărunți, prefăcuți, suferinzi, fals-preocupați și schimbători. Vorbesc cu nodu-n gât, cu lacrimă și cu suspinu-n glas. Acuză necontenit, bat câmpii și ironizează mediocru.

Ce s-a întâmplat în Congresul PNL, în week end, până la un punct, a fost din alt film. O anume rigoare, altfel de aer, altfel de lumină. Apoi, am dat-o pe românisme. A venit Crin la microfon ca să-i mulțumească prefăcut noului președinte, Klaus Iohannis, că i-a rezervat un loc în stafful de campanie, și l-a persiflat „subțire” și dâmbovițean, anunțându-l că e pregătit pentru „mai mult” – mister, vezi Doamne.

VIDEO Băsescu, atac în valuri la Bolojan: „A fost un mare propagandist pentru suspendare”/”E interesul de a candida la alegerile prezidențiale și simte nevoia să se rupă, măcar declarativ, de PSD”

22:32

Robert Sighiartău, proaspăt ales secretar general al PNL, îl critică pe Donald Trump: „Nu am o părere foarte bună!”. Ce l-a deranjat pe liberal la președintele SUA

22:22

S-a prezentat, apoi, conform scenariului, Teodor Atanasiu. S-a-nfipt în microfon, agitat și cam comic, cerând vot pentru desemnarea prezidențiabilului în Congres, „că tot e lumea strânsă azi, aici”…

„Intuind” în nota politicii „naționale”, când l-am auzit pe Iohannis că-i ordonă lui Quintus, stând la prezidiu, „Dați-mi cuvântul, să spun eu…” mi-am zis: uite-l pe neamț făcându-se și el român și fanfaron. Să vezi dramoletă dracului – cum o să anunțe el acum, cu zâmbet mic, că renunță la lupta „prezidențiabilă” în favoarea lui Crin, că se mulțumește cu partidul, că lui Antonescu i se cuvine, că de ce să mai tulbure apele – nefăcând, de fapt, altceva decât să oficializeze un șmen orânduit în culise, de câteva zile.

Aiurea. Omul a făcut spectacol. De la privire, la pauze – de la construcție, la „dozaj”: „Dragi liberali – zice, constat cu bucurie că suntem în cea mai fericită situație în care poate fi un partid serios, să aibă doi candidați. Dacă suntem în această situație, cred că în acest moment este suficient să ne bucurăm. Este suficient dacă ne bucurăm că avem doi candidați. Nu trebuie să votăm nimic astăzi. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să apară o sciziune în partid. Nu mă feresc, însă, de nicio competiție și dacă va fi să intru în competiție cu domnul președinte și prieten Antonescu, așa să fie, dar nu astăzi. Cred că este bine să avem înțelepciunea să vedem lucrurile bune și să nu le stricăm, grăbindu-le”, a spus Iohannis.

Înțelegeți?! Zâmbet metalic, forță, apăsat pe „în acest moment este suficient să ne bucurăm”; apoi, foarte sus: „Nu trebuie să votăm nimic astăzi!”, și continuarea…

Fără vreun complex, fără „să vedeți, știți, eu…”. Nimic. Nicio ezitare, niciun bemol, nicio scăpare de voce. Doar vibrația metalică și decizia nerostită: „M-ați ales, sunt comandantul vostru! Aici nu negociem și nu trăim la ralanti. N-am de gând să-mpart puterea cu nimeni, cu atât mai puțin cu cei care au avut-o și s-au lepădat, cam repede de ea”.

Ați reținut figura neamțului când a spus: „…și dacă va fi să intru în competiție cu domnul președinte și prieten Antonescu, așa să fie, dar nu astăzi!”? Privirea aceea piezișă, ca o scânteie pe lama briciului prospăt dat pe curea? Adică n-am nevoie de efuziunile voastre balcanice, de nostalgii mărunte, de jocuri ezitante, de prostiile Noricăi „suntem partid național, nu mai avem români să ne conducă?!”, de decizii la două capete. „Gata! Kaput!”.

Și apoi, odată lucrurile puse la punct, când Iohannis s-a întâlnit, în sală, cu Antonescu și și-au strâns mâinile, ați observat diferența? Mie mi s-a părut Crin cam mărunt și cam ofilit.

Poate că doar alura lui Iohannis a făcut să pară astfel…