„Bună dimineața la Moș-Ajun!”. Tradiții autentice așa cum le trăiesc românii. Colinde, pițărăi și obiceiuri vechi păstrate din regiune în regiune

Ajunul Crăciunului a fost și va rămâne una dintre cele mai vii sărbători din calendarul tradițional românesc, marcată de colinde, urături și ritualuri ale belșugului, diferite de la o regiune la alta. De la „Moș-Ajun” și pițărăi, până la steaua purtată din casă în casă și obiceiuri aproape dispărute precum „butucul de Crăciun”, fiecare zonă își păstrează specificul pur românesc.

Ajunul și sărbătoarea Nașterii Domnului sunt celebrate an de an prin cântece, jocuri și urări care invocă sănătatea și belșugul. Din Banat, sudul Transilvaniei, Oltenia, Muntenia sau sudul Moldovei, românii „merg la colindat”, iar în noaptea de 24 spre 25 decembrie, copiii pornesc cu celebrul colind de „Moș-Ajun”.

POLITICĂ Nicușor Dan, detalii despre discuția cu Donald Trump. Ce spune despre trupele americane din Europa: „Noi ne-am făcut bine temele”

23:05

EXCLUSIV Deputatul AUR Mugur Mihăescu explică de ce nu o să ajungem la alegeri anticipate și susține că UE le împiedică

23:01

În dimineața Ajunului, copiii se strâng în cete și pornesc din poartă în poartă și din casă-n casă cu urarea: „Bună dimineaţa la Moş-Ajun!”. Uneori adaugă: „Că-i într-un ceas bun!” sau „Da-i mai bună a lui Crăciun!”. Gazdele îi răsplătesc, tradițional, cu colaci, mere și nuci, iar astăzi, tot mai des, cu dulciuri și bani.

Colindele copiilor sunt scurte și directe, uneori în formă de cerere: „Bună-dimineaţa la Moş-Ajun. Ne daţi ori nu ne daţi?”. Alteori, au un ton glumeț: „Bună dimineaţa la Moş-Ajun, Să fie într-un ceas bun! Dă-mi un covrig, că nu mai pot de frig. Dă-mi un măr, că mă iau cu mâinile de păr…”. În sudul Olteniei, copiii lasă paie în curte, ca gospodina să aibă pui mulți peste an.

În sudul și vestul țării, copiii sunt numiți „pițărăi”. Unii poartă „colindețe”, adică bețe de alun, groase, decojite în spirală și afumate, folosite simbolic pentru a înteți focul din vatră, ca să fie „păsări multe în curte” tot anul. În unele sate, ating și animalele din gospodărie, în credința că astfel aduc sănătate și spor.

În Țara Hațegului, pițărăii merg în grupuri mari, iar când apar pe uliță, bătrânele îi așteaptă cu coșuri de mere, pere, nuci și colăcei. Copiii urează: „Rod în grâu, rod în grâu!”, apoi își iau darurile.

Când se merge la colindat cu steaua

În dimineața Crăciunului copiii merg cu steaua, un obicei întâlnit în multe zone, însă tradiționala „stea” nu se face oricum, spune muzeograful Ana Pascu, de la Muzeul Național al Țăranului Român.

„Steaua nu se face oricum! Pe o sită veche se prind 5, 6, 8 sau 12 coarne triunghiulare, care se leagă între ele prin sfori. Se acoperă totul cu hârtie colorată, tăiată mărunt, cu bucăţele de oglindă, iar în centru se lipeşte o icoană de hârtie. În interior se agaţă un clopoţel şi stelarul o va mişca în ritmul cântecului. Cântecele de stea au fost compuse de către preoţi sau învăţători şi se referă la Naşterea Domnului, uciderea pruncilor de către Irod, steaua care i-a condus pe magi, darurile crailor etc”, a spus Ana Pascu.

În Valea Jiului, copiii merg cu trei stele, de mărimi diferite, fiind însoțiți de părinți sau de băieți mai mari îmbrăcați în păstori, cu cojoc, căciulă („căiță”n.red), clopote la brâu și bâtă de corn. Acolo, pițărăii nu sunt doar copiii. Dis-de-dimineață, sute de oameni se adună și pornesc în alai să ureze din casă în casă, începând cu preotul și primarul.

În Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, steaua are un mâner mobil și este învârtită în timpul cântecului, iar în multe locuri însoțește „Irozii”, arată Ana Pascu.

În zona Petroșaniului, sătenii din suburbii pornesc cu cai și căruțe împodobite întâi la biserică, pentru binecuvântare, apoi colindă tot satul, inclusiv cătunele îndepărtate. Gazdele îi așteaptă cu cutii mari de biscuiți, mere și portocale, pentru cât mai mulți pițărăi.

Un ritual aparte îl reprezintă „sămânța”, adică platouri cu semințe (dovleac, grâu, porumb, uneori orez), fructe și nuci, plus una-două sticle împodobite, care trebuie „strigate”.

Câștigătorul ia sticla, recită urarea și o păstrează drept răsplată, iar gazdele răspund ritualic: „Mare mulțam, mare mulțam!”. În unele locuri se împarte și pălincă fiartă, simplă sau cu piper și zahăr, iar alaiul pleacă mai departe, până la petrecerea de la ultima casă, „până târziu în noapte”.

În Mehedinți este consemnat obiceiul arderii, în Ajun și în ziua de Crăciun, a unui lemn (butuc) de cer, iar tăciunele rămas era păstrat ca leac pentru vindecarea bolilor. Împodobirea bradului a fost suprapusă peste acest obicei, iar tradiția bradului de Crăciun a pătruns în România din nordul și vestul Europei, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de la oraș spre sat.

Regulile nescrise ale colindatului

La colindat se pleacă în seara de Ajun, după Vecernie. Dacă satul este mare, cetele fie se „luptă” între ele, fie își împart satul, ca să termine până dimineață. De regulă, colindătorii trec mai întâi pe la preot, apoi pe la primar și la oamenii de vază, înainte de a lua casele la rând.

Ana Pascu spune că repertoriul nu este ales la întâmplare.

„Există colinde de băiat, de fată, de doliu, de tineri însurăţei, de ciobani, de pescari. Dacă stăpânul casei este gospodar, cântă despre bogatul cel milostiv, dacă e cioban, una cu mioriţa năzdrăvană”.

Gazdele îi răsplătesc cu colaci, friptură, băutură, plăcinte și bani, iar după încheierea colindatului tinerii organizează o petrecere, plătită din banii strânși. După Sfântul Ioan, ceata se destramă până în anul următor.