INTERVIU | Paul Negoescu, regizorul filmului „Oameni de treabă”: „Partea cea mai complicată e să faci publicul să intre la film. Mi-aș dori ca cei care merg la cinema să-și lase prejudecățile acasă și să se bucure de ce văd” – FOTO

Publicat: 06 11. 2022, 11:00
Actualizat: 06 11. 2022, 11:04

Paul Negoescu este, cu siguranță, unul dintre regizorii care merită urmăriți. Ultimul lui lungmetraj, ”Oameni de treabă”, prezentat în mai multe festivaluri, a primit deja aprecierea publicului și a criticilor. Filmul a impresionat juriul Festivalului Internațional de Film din Serbia și i-a adus lui Paul Negoescu un premiu pentru cel mai bun regizor. Înainte de lansarea lungmetrajului său în cinematografele din România, Paul Negoescu a acordat un interviul pentru Gândul în care vorbește despre cum este să faci film în România, ce îi lipsește Centrului Național al Cinematografiei (CNC) ca să nu mai fie o instituție anacronică, despre filme de festival și regizori pe val, dar și despre „Oameni de treabă”, provocări de pe platourile de filmare și cum s-a schimbat el de la primul lungmetraj și până acum.

La granița dintre comedie neagră și thriller, „Oameni de treabă” spune povestea unui polițist din mediul rural, pe care greșelile trecutului, precum și o serie de evenimente violente care se întâmplă în sânul comunității îl împing către o situație fără scăpare.

Ilie (Iulian Postelnicu), un polițist de la țară, își dorește un trai modest și confortabil, dar sfârșește prin a lua cele mai nepotrivite decizii. Aflat la jumătatea vieții și complet alienat, el simte nevoia să aibă un rost al lui – să cumpere o livadă și chiar și o casă. Deși în sat se întâmplă lucruri dubioase, Ilie vede doar ce-i convine. Momentul în care decide să se implice marchează începutul schimbărilor din viața lui. În lipsa unor soluții viabile, el încearcă să fie ce nu a mai fost până acum: justițiarul care arestează toți vinovații.

Regizat de Paul Negoescu și scris de Radu Romaniuc și Oana Tudor, „Oameni de treabă”, care îi are în distribuție, printre alții, pe Iulian Postelnicu, Anghel Damian, Vasile Muraru, Crina Semciuc, s-a regăsit în această toamnă în selecțiile Festivalului Internațional al Filmului Francofon Namur (Belgia), Festivalului Internațional de Film Tirana (Albania), Festivalului Internațional de Film Antalya (Turcia) și Festivalului Internațional de Film de la Leskovački, Serbia, unde Paul Negoescu a câștigat Premiul pentru cel mai bun regizor.

Apreciat deopotrivă de public și critici, „Oameni de treabă” a adunat reacții pozitive și din partea presei internaționale:

„Ilie nu este portretizat în mod banal, ca un om bun într-un sistem prost, și nici măcar ca un răufăcător. Mai degrabă, el este o victimă, un om ridicol de înnodat într-o cultură a corupției încât este greu de spus unde încep și unde se termină propriile impulsuri și principii.  Doar un film românesc poate face din asta o poveste amuzantă.” – Variety

„Asemenea fraților Coen și lui Tarantino, Negoescu îndreaptă cursul acțiunii pe teritoriul unui western în ultimele etape – Ilie devenind echivalentul șerifului care îndreaptă cu întârziere armele împotriva răufăcătorilor.” – Screen International

Paul Negoescu a studiat regia de film la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale”, pe care a absolvit-o în 2008. Încă din timpul facultății a devenit cunoscut datorită mai multor scurtmetraje precum „Examen” (2006), „Acasa” (2007), „Radu + An”a (2007) „Târziu” (2008) sau „Scurta plimbare cu maşina” (2008), deși spune că primul film pe care l-a făcut, un exercțiu la facultate, a fost „ceva de neprivit”.

A continuat şirul de scurtmetraje de succes până în 2012, când a debutat în lungmetraj ca regizor, cu „O lună în Thailanda”, film pentru care, spune Paul, „s-a luat prea în serios”. Patru ani mai târziu, cu filmul „Două Lozuri”, succesul de care s-a bucurăat a fost unul remarcabil, la fel ca și cu „Povestea unui pierde-vară”. Cel de-al patrulea lungmetraj al regizorului Paul Negoescu, „Oameni de treabă”, va avea lansarea în cinematografele din România pe 25 noiembrie.

Când ți-ai dat seama că film este ceea ce ți-ai dori să faci?

Primele meserii pe care mi le-am dorit, când eram copil, au fost cele de gunoier sau poștaș. Îmi plăcea ideea de a merge din ușă-n ușă sau din poartă-n poartă. E oarecum amuzant că aș putea spune c-am ajuns, până la urmă, în mai multe case de oameni, cu filmele mele.

În liceu, mi-a dat prin cap să fac cinema și, încurajat de maică-mea, am dat la regie. Cu adevărat mi-am dat seama că asta vreau să fac abia prin anul al treilea de facultate, când am descoperit că filmul este mai mult decât o poveste în imagini și că e o formă de exprimare care mi se potrivește.

Cum ai luat decizia să faci primul film?

Primul film pe care l-am făcut a fost un exercițiu de școală, în anul întâi. Habar n-aveam cum se face, nu-mi dădea prin cap că aș putea să filmez o secvență întreagă pe care aș putea s-o editez ulterior, așa că am filmat strict ce îmi închipuiam că urma să intre în film. Filmam cadre de 2-3 secunde, apoi schimbam încadratura și filmam alte 2-3 secunde și tot așa. Rezultatul a fost ceva de neprivit.

În ce măsură te implici în promovarea unui film pe care îl regizezi?

Depinde. La ultimele două filme („Două lozuri” și „Povestea unui pierde-vară”) m-am implicat destul de mult, de la nivel de contribuție cu idei pentru afiș până la acțiuni concrete de tipul cărat lucruri pentru organizarea premierei. La „Oameni de treabă” m-am implicat la început mai puțin, pentru că am fost implicat în filmarea altui film, dar acum încerc să recuperez.

Cum e cu finanțarea filmelor în România? Crezi că CNC dă bani „pe merit” sau discreționar? Am tot auzit că se încurajează inovația și noutatea în film, dar tot filme „clasice” obțin până la urmă bani. La tine cum a fost cu bugetul pentru filmele de până acum?

E greu de spus ce înseamnă cu adevărat „pe merit”. Din punctul meu de vedere, unii merită mai mult ca alții, dar nu dețin adevărul absolut, alți oameni pot considera invers.

Cert e că CNC-ului îi lipsește o viziune generală coerentă asupra cinematografiei și că mai mult peticește problemele care apar. Și îi mai lipsește o lege a cinematografiei nouă, adecvată timpurilor de azi. Eu, până acum, am fost norocos că am obținut finanțare pentru filmele pe care le-am făcut. Chiar dacă au fost finanțări mai mici, măcar au fost.

Voice over într-un film românesc, o chestie destul de neobișnuită. Cum ți-a venit ideea, în „Povestea unui pierde-vară”? Experimentezi mult în filmele tale?

Nu am cum să spun că folosirea voice over-ului e o idee experimentală. A fost un film în care am încercat, să spunem, o poveste într-un mod mai ludic. Într-adevăr, voice over-ul e destul de absent în lungmetrajele românești, nu aș ști să spun de ce, probabil pentru că e un mod destul de facil de a povesti.

Cât durează, în medie, de când ai scenariul gata și până începi să filmezi? Care e procesul la tine? Ai în minte anumiți actori pentru personaje, lași totul pentru casting?

Scenariul nu e niciodată gata, se schimbă în permanență, inclusiv în timpul filmării sau chiar și la montaj. În general, din clipa în care scenariul are o formă închegată, pot să treacă mai mulți ani până se finanțează filmul. În cazul „Oameni de treabă” cred că a durat vreo doi ani, timp în care am început castingul pentru personaje. Pentru unele personaje pot să am în minte niște actori, dar tot dau măcar o probă sau două cu ei.

Care sunt principalele lucruri care s-au schimbat la tine de la „O lună în Thailanda” până la „Oameni de treaba?” 

Cred că am început să mă iau mai puțin în serios. Înainte, mi se părea că ce fac e important, acum, sunt mai conștient că, până la urmă, e doar un film.

Ce te inspiră când îți scrii scenariile? Și te ții de ele strict sau improvizezi pe marginea lor când filmezi?

În general, te ții destul de mult de scenariu, pentru că altfel e complicat de gestionat toată producția filmului dacă se tot schimbă lucruri. Dar o doză de libertate la filmare îți rămâne. Mai schimbi o replică, mai adaugi sau renunți la un gest etc. De inspirat, mă inspiră probabil lucruri din viață care ajung la mine în diverse forme, că nu e un proces conștient. Pot fi alte filme, știri, postări de pe Facebook, clipuri pe YouTube, reel-uri pe Instagram, cărți, cântece… orice.

Crezi că cinemaul românesc este unul convențional sau a depășit momentul? Senzația cuiva din afară este că în România se fac filme pentru festivaluri, nu pentru public.

În România, se fac, într-adevăr, mai multe filme pentru un public festivalier decât pentru publicul larg, pentru că, în lipsa promovării, filmele românești ajung foarte greu să fie văzute de publicul larg.

Cum nu există bani de promovare, filmele românești ajung să fie văzute în cinematografe de o mie, două mii de spectatori interesați de un tip de film mai provocator decât filmul comercial clasic. Sunt spectatori care aud de film în primul rând în urma participării filmelor la festivaluri. Nu degeaba sălile sunt pline la festivaluri precum TIFF sau Les Films de Cannes à Bucarest la astfel de filme. Dar e un public de nișă, într-adevăr.

Pe de altă parte, se fac din ce în ce mai multe pentru publicul larg, în special de oameni care au o notorietate suficient de mare cât să compenseze lipsa bugetelor de promovare, iar faptul că „Teambuilding” se află în topul încasărilor e un semn că publicul își dorește să vadă film vorbit în limba română și asta va încuraja din ce în ce mai mulți producători să investească în filme de public.

Partea cea mai complicată e să faci publicul să intre la film, că filme pentru public mai sunt.

Cât de important este, totuși, ca un film să ia premii la festivaluri? Ce se schimbă după aceea?

Este important pentru echipa filmului, care e răsplătită pentru munca depusă și, în primul rând, pentru regizor, că premiile adunate îl ajută la finanțarea următorului film. Altfel, cu foarte puține excepții, premiile nu schimbă aproape deloc soarta unui film.

Crezi că filmul românesc a trecut de etapa aia în care risca să se autopastișeze?

Eu cred că s-a autopastișat deja, nu doar risca s-o facă. Și încă o mai face, dar e ceva absolut normal. Când ai o rețetă de succes, o urmezi până la saturație.

Dar, de mai mulți ani am intrat într-o etapă în care regizorii importanți încearcă să facă ceva inedit. Jude a luat-o într-o direcție exprimentală, Porumboiu, într-o direcție ludică, Mirică face film de gen, Puiu testează limitele cinemaului, Mungiu apelează mai des la metafore și așa mai departe. E un lucru bun și firesc să existe căutări în toate direcțiile.

Pentru „Oameni de treabă” ai regizat pentru prima dată un film al cărui scenariu nu era al tău. Cum a fost? Cât de confortabil te-ai simțit să faci asta?

Regizorul Paul Negoescu, în timpul filmărilor

Greu a fost până să mă decid, dar odată ce am început lucrul pe scenariul scris de Oana Tudor și Radu Romaniuc, a fost mai ușor decât mă așteptam, că reușeam să am o privire de ansamblu mai încăpătoare decât de obicei. Când îți scrii scenariile singur ești poate prea mult băgat în ele ca să vezi lucrurile obiectiv.

Ce a fost cel mai greu la „Oameni de treabă”? La filmări, mă refer. Ai faze de pe platou pe care ai vrea să le povestești? Ceva neobișnuit, ceva foarte amuzant, ceva foarte greu de realizat, orice crezi că merită spus.

În timpul filmării, nu prea este mult timp de amuzament, stresul e foarte mare pentru că și responsabilitatea încadrării în buget și timp e mare. Cel mai dificil a fost să filmăm ce ne-am propus, în ordinea pe care ne-o propusesem, din pricina vremii schimbătoare. Aveam când soare, când nor, când vânt, când ploaie și era foarte greu să păstrăm un racord de lumină de la o secvență la alta, așa că filmam pe bucăți, condiționați de posibilitățile de filmare. Puține au fost secvențele pe care le-am putut filma într-o ordine cât de cât cronologică. Și nu ne permiteam să depășim numărul de zile alocat, așa că trebuia în permanență să ne regândim programul de filmare. Ceea ce presupunea să chemăm peste noapte actori de la București la Botoșani sau să aducem echipamente speciale, să punem alți actori în standby etc.

Regizorul Paul Negoescu (stânga) și actorul Iulian Postelnicu

Scena aia de final cu împușcături a ieșit destul de credibilă, spre exemplu. Dar când face Ilie toate lucrurile alea curajoase cu „bărdița” înfiptă în spate nu e prea mult? Chiar așa, cum ai gândit și construit partea de final a filmului?

Chiar dacă are destule ancore înfipte în realitate, filmul nu-și propune să fie foarte realist în convenția lui, că dacă e să-l analizăm cu lupa, sunt destule lucruri care în realitate nu se întâmplă așa. Este o poveste fictivă, chiar ușor gogonată. Dacă pentru unii spectatori secvența cu bărdița poate părea necredibilă înseamnă că n-am fost suficient de dibaci să-i fac să înghită gălușca, că, în general, în filme ne întâlnim des cu povești chiar și mai gogonate de atât. Dar din reacțiile de până acum pot spune că spectatorii mai degrabă acceptă gag-ul cu bărdița, de dragul amuzamentului. Am încercat să reproduc cât mai fidel secvența din scenariu, pentru că era scrisă cu foarte mult umor de către cei doi scenariști și nu am considerat că e cazul să modific prea mult ceva ce mi se părea că e bine așa.

Ți-a fost greu să alegi actorii pentru „Oameni de treabă”? Cum a fost castingul, cât a durat?

A durat ceva, mai bine de un an, dar am fost și întrerupți de pandemie, pentru că nu puteam da probe față în față. Am făcut inclusiv niște probe pe Zoom, dar nu e același lucru. Pentru că aveam nevoie de actori care să vorbească cu accent, am căutat întâi actori din zona Iași, Botoșani, Suceava, apoi actori din Republica Moldova, chiar dacă au un accent diferit, apoi actori din București, dar născuți în Moldova sau cu rude în Moldova și care puteau să învețe accentul. Și așa am ajuns la Iulian Postelnicu, pe care-l știam din alte filme precum „Arest” sau „Un etaj mai jos”, dar despre care nu știam că e născut în Moldova.

Cu ce speri să rămână cineva care merge să vadă filmul ăsta? Sau, dacă vrei, de ce ar trebui să meargă cineva să vadă filmul ăsta, care te prinde rapid, recunosc, dar nu aveam de unde să știu asta înainte să îl văd?

Cred că spectatorii care vor merge la film se vor distra să-l vadă și nu se vor plictisi pentru că e un film care are și suspans, și umor. Mi-aș dori ca cei care merg la cinema să-și lase prejudecățile acasă și să se bucure de ce văd pe ecran, pentru că filmul livrează din punctul ăsta de vedere.

Esti profesor la UNATC. De ce vin studenții la regie? Ce-i mână în luptă? De ce aleg regia, când știe toată lumea cât e de greu să faci film în România? Și nu doar film, artă, în general.

Când dau admitere la UNATC, majoritatea candidaților sunt tineri și foarte tineri, nu-și pun problema cât de greu este să faci film în România și au tendința să vadă lucrurile mult idealizate. Faptul că-și doresc să facă film pentru că vor să experimenteze mediul audiovizual ca spațiu de exprimare și că vor să-și stimuleze creativitatea cred că e un lucru foarte bun. Dacă o fac doar din dorința să obțină faimă, vor fi dezamăgiți destul de crunt.

Foto: Primož Korošec și Ionuț Rusu


CITEȘTE ȘI:

INTERVIU EXCLUSIV | Monica Stan, regizoarea filmului „Imaculat”, propus pentru o nominalizare la Oscar: ”Nu mi-am dorit să fac un film despre o clinică de dezintoxicare, ci despre lumea prin care trecem cu toții. Cred că multe fete au empatizat cu inabilitatea Dariei de a spune nu”

INTERVIU | Alina Grigore, regizoarea filmului „Crai Nou”, câștigător al Festivalului de la San Sebastian în 2021: „Este foarte important ca un actor să aibă libertate. Nu aș pune pe nimeni niciodată într-o situație inconfortabilă, de dragul actului creativ”

INTERVIU | Actrița Andreea Șovan: ”Eu cred că suntem o societate care suferă de Tristețe”