(P) Când poate un părinte să piardă custodia copilului: ce spune legea și ce cântărește instanța

„Îmi ia copilul” este una dintre cele mai frecvente temeri care apar într-un divorț. În discuțiile obișnuite se vorbește despre custodie ca despre un premiu pe care unul dintre părinți îl câștigă, iar celălalt îl pierde definitiv. În Codul civil, lucrurile stau altfel, iar diferența dintre percepție și lege explică o bună parte din anxietatea inutilă din perioada separării.

Regula este autoritatea părintească în comun

Punctul de plecare este limpede. Potrivit articolului 397 din Codul civil, după divorț autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, în afară de cazul în care instanța decide altfel.

VIDEO Ce răspunde Manole(PSD), întrebat dacă AUR ar trebui să facă parte din Guvern: „Nu am obiceiul de-a mă gândi de pe locul 2”

11:53

AGRICULTURĂ Reuters: Ucraina vrea să trimită cerealele pe calea ferată prin Moldova în Portul Constanța. România ar putea prelua 10% din exporturile ucrainene

11:40

Cu alte cuvinte, separarea părinților nu schimbă automat nimic în raportul juridic dintre fiecare dintre ei și copil. Amândoi continuă să decidă împreună asupra lucrurilor importante: școala, tratamentele medicale, actele de identitate, călătoriile în străinătate, orientarea educațională. Excepția trebuie cerută și, mai ales, trebuie justificată.

Prima corecție de percepție este deci aceasta: nimeni nu pierde custodia pentru că a plecat din locuința comună, pentru că are un venit mai mic sau pentru că nu el este cel care a introdus acțiunea de divorț.

Excepția: autoritatea exercitată de un singur părinte

Articolul 398 din Codul civil permite instanței să hotărască ce se numește în vorbirea curentă custodie exclusivă. Textul cere însă două condiții care trebuie îndeplinite împreună: să existe motive temeinice și măsura să fie în interesul superior al copilului.

Legea nu enumeră aceste motive, nici măcar cu titlu de exemplu, tocmai pentru că situațiile concrete sunt prea diverse ca să încapă într-o listă. În practică, instanțele analizează elemente precum lipsa totală de implicare a unuia dintre părinți, imposibilitatea reală de comunicare între ei atunci când blochează decizii care privesc copilul, un istoric de violență, dependențele sau plecarea în străinătate pe termen lung fără o legătură constantă cu copilul.

Merită subliniat ce rămâne chiar și atunci. Părintele care nu exercită autoritatea păstrează, potrivit aceluiași articol, dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția sau la căsătoria acestuia. Custodia exclusivă nu înseamnă ștergerea celuilalt părinte din viața copilului.

Locuința copilului nu este același lucru cu autoritatea

O confuzie frecventă apare între cele două noțiuni. Articolul 400 din Codul civil reglementează separat locuința copilului după divorț. În lipsa unei înțelegeri între părinți, sau dacă acea înțelegere este contrară interesului superior al copilului, instanța stabilește locuința la părintele cu care copilul locuiește în mod statornic. Dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța alege unul dintre ei, tot după criteriul interesului superior.

Faptul că un copil locuiește la un părinte nu îl transformă pe celălalt într-un părinte fără drepturi. Autoritatea părintească poate rămâne comună, chiar dacă locuința este stabilită la unul singur. Sunt două decizii distincte, luate pe criterii distincte.

Situația gravă: decăderea din drepturile părintești

Există și o măsură cu adevărat severă, iar aceasta este cea pe care oamenii o au de fapt în minte când spun că un părinte „pierde copilul”. Articolul 508 din Codul civil prevede decăderea din exercițiul drepturilor părintești, care se pronunță de instanța de tutelă la cererea autorităților publice cu atribuții în protecția copilului.

Condiția este ca părintele să pună în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin rele tratamente, prin consum de alcool sau de stupefiante, prin purtare abuzivă, prin neglijență gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.

Este important de reținut că vorbim despre o sancțiune, nu despre un instrument de negociere într-un divorț. Nu se cere de către celălalt părinte ca variantă de presiune și nu se pronunță pentru neînțelegeri obișnuite între foști soți.

Nici măcar aceasta nu este definitivă. Articolul 512 prevede că instanța redă părintelui exercițiul drepturilor dacă au încetat împrejurările care au dus la decădere și dacă el nu mai pune în pericol viața, sănătatea și dezvoltarea copilului. Până la soluționarea cererii, instanța îi poate încuviința legături personale cu copilul, dacă este în interesul acestuia.

Ce cântărește, de fapt, în instanță

Criteriul unic, repetat în tot capitolul, este interesul superior al copilului. El nu se demonstrează cu declarații, ci cu elemente concrete: cine s-a ocupat efectiv de rutina zilnică, cine merge la ședințele cu părinții și la medic, cât de stabil este mediul propus, ce program de lucru are fiecare părinte, dacă între ei există o comunicare funcțională.

Un element pe care mulți părinți îl subestimează este ascultarea copilului. Potrivit articolului 264 din Codul civil, în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Copilul mai mic poate cere și el să fie ascultat, iar respingerea cererii trebuie motivată.

Aici apare însă o nuanță esențială, pe care merită să o rețină orice părinte. Ascultarea este obligatorie, opinia copilului nu este. Legea prevede că părerile lui vor fi luate în considerare ținând cont de vârstă și de gradul de maturitate. Un copil de 11 ani este ascultat în mod obligatoriu, dar judecătorul nu este ținut să decidă exact ce a cerut el, mai ales când se vede că a fost influențat.

Tot de aici vine și una dintre cele mai contraproductive strategii într-un divorț: încercarea de a atrage copilul de partea sa. Instanțele sesizează de regulă acest lucru, iar efectul se întoarce împotriva părintelui care a făcut-o.

De reținut

Custodia nu se pierde din cauza unei despărțiri, a unui venit mai mic sau a unei perioade dificile. Regula rămâne autoritatea în comun, excepția cere motive temeinice, iar decăderea din drepturi este o sancțiune rezervată situațiilor grave, cu posibilitate de revenire.

În cabinetele de avocatură, întrebarea vine cel mai des formulată direct și îngrijorat: în ce condiții o mamă poate pierde custodia copilului sau, la fel de des, un tată. Răspunsul este același pentru amândoi, pentru că legea nu face diferența pe criteriul sexului părintelui, ci pe criteriul interesului copilului.

Primul pas util rămâne, în orice situație, separarea temerilor de criteriile pe care le aplică efectiv instanța. Diferența dintre cele două este, de multe ori, chiar diferența dintre un conflict prelungit și o soluție rezonabilă pentru copil.