Inteligența artificială, între mit și realitate. De ce nu „gândește” AI și cum ne induc în eroare „metaforele digitale”

Inteligența artificială nu este doar o tehnologie, ci și o poveste pe care societatea o spune despre ea însăși. Metaforele precum „creiere digitale” sau „mașini care gândesc” distorsionează realitatea, creează temeri nejustificate și influențează greșit reglementarea și utilizarea AI. Un expert în gândire critică explică de ce actuala narațiune este înșelătoare și de ce este nevoie urgentă de o schimbare de perspectivă.

Profesorul Pablo Sanguinetti susține că modul în care vorbim despre inteligența artificială modelează direct percepția publicului și direcția dezvoltării tehnologice. În prezent, AI este adesea prezentată ca o entitate autonomă, aproape vie, capabilă să „gândească”, să „înțeleagă” sau să „ia decizii”.

FLASH NEWS Fost ministru PSD propune o comisie de anchetă care să verifice finanțarea sindrofiei de lux a USR-iștilor, la Paris. „Să fie transparență totală”

00:16

FLASH NEWS Chirurg și fost manager al spitalului din Craiova, condamnat la doi ani și jumătate de închisoare după o intervenție care a cauzat moartea pacientului

23:45

Această imagine este atractivă pentru presă și marketing, dar este departe de realitatea tehnică a sistemelor actuale, care funcționează strict pe baza unor instrucțiuni, date și obiective stabilite de oameni, arată o analiză publicată de The Conversation și citată Mediafax.ro.

Mitul „tehnologiei autonome”

Această narațiune se înscrie într-o tradiție culturală mai veche, numită în anii ’70 de teoreticianul Langdon Winner „tehnologie autonomă”, ideea că invențiile scapă de sub controlul uman și evoluează după o logică proprie.

De la mitul lui Prometeu la Frankenstein sau filme precum Terminator, inteligența artificială este frecvent asociată cu frica, inevitabilitatea și pierderea controlului, deși aceste scenarii țin mai degrabă de ficțiune decât de știință.

Sintagma „inteligență artificială” a fost propusă în 1955 de informaticianul John McCarthy, deși ambiguitatea termenului era evidentă încă de atunci.

După cum explică cercetătoarea Kate Crawford, AI nu este nici pe deplin artificială, nici cu adevărat inteligentă. Ea depinde de resurse naturale, infrastructură tehnologică, cantități uriașe de muncă umană și contexte sociale complexe. Atribuirea unor trăsături „umane” acestor sisteme ascunde aceste realități esențiale.

În ultima vreme, se vorbește tot mai frecvent despre o inteligență artificială generală, capabilă să egaleze sau să depășească mintea umană. Această promisiune este susținută inclusiv de companii precum Microsoft sau OpenAI, deși nu există un consens științific că un astfel de nivel va fi atins vreodată.

Potrivit unui raport al AI Now Institute, aceste promisiuni sunt adesea folosite pentru a evita discuții incomode despre riscurile reale și actuale: impactul asupra locurilor de muncă, educației, mediului, democrației sau concentrarea puterii economice. În plus, ele pot contribui la supraevaluarea pieței și la posibile corecții bruște.

Pablo Sanguinetti propune o schimbare fundamentală de abordare. Inteligența artificială ar trebui înțeleasă ca un rezultat al colaborării dintre oameni și tehnologie, nu ca o forță independentă. Această perspectivă implică, printre altele și mutarea atenției de la scenarii catastrofice la riscuri concrete și verificabile, recunoașterea rolului decisiv al alegerilor umane în proiectarea și utilizarea AI, dar și evitarea limbajului antropomorf și folosirea unor termeni mai exacți, precum „sisteme avansate de procesare a sarcinilor”.

Dezbaterile despre reglementare, educație și piața muncii nu pot fi solide dacă se bazează pe metafore înșelătoare. Clarificarea modului în care vorbim despre inteligența artificială nu este un simplu exercițiu de comunicare, ci o chestiune etică esențială.