Fantomele trecutului, la Biblioteca Națională (REPORTAJ)

Câteodată, când pașii îți calcă pe umbra inimii și clipe furate de timp scapătă ici-colo licurici  în colbul trotuarelor bucureștene, amintirile dezlănțuie o sarabandă îndrăcită în juru-ți, iar lumina dinlăuntru – vecină de tâmplă cu sertarele memoriei – se preface în zâmbet. Nu zâmbești fiindcă-ți vine a râde – hâd, zgomotos și deșănțat, ci fiindcă ai recunoscut ceva. Ceva de demult, ceva uitat, ceva ce ai iubit dar nu ți-ai dat seama până acum, cu îndreptățită mirare și pioasă acceptare a vinovăției, că ai pierdut în cotloanele minții, printre imaginile prea colorate ale tumultului vieții de acum, așa cum în timp, luxuriante vegetații pulsând verde a sevă sufocă inexorabil  orice statuie din templele Indiei, acoperind-o privirii și exilând-o în nevăzut.

Într-o asemenea zi, pașii m-au purtat înspre Biblioteca Națională a României, mânată de sârgul trebuincios al documentării pentru o carte. Nu știu cum s-a făcut, dar în lumina încă leneșă a dimineții, monstrul de sticlă și oțel care-și ascunde rușinat originile de beton sub o platoșă fățarnică de piatră semi-nobilă, mi-a părut mai slut ca de obicei. Caracatiță răscrăcărată la întretăierea a trei mari bulevarde, hidoșenia mă privea hulpav, sticlind trufaș cu toate geamurile, așteptând hlizită să mă apropii îndeajuns ca să mă poată înghiți în coșmarul arhitectonic al culoarelor inextricabile care-i alcătuiesc măruntaiele.  Și, pentru o clipă, acel nemilos „lasciate ogni speranza, voi ch’intrate” păru să plutească în litere imense, rubinii, pe frontispiciul clădirii, înlocuind numele acesteia.

ACTUALITATE Un tânăr a fost înjunghiat de un adolescent de 15 ani într-un parc din Galați

10:50

ULTIMA ORĂ Comisia Juridică şi cea de Constituţionalitate din Senat s-au întrunit pentru raportul comun pe Legea ANI

10:44

Privirea mi se limpezi pe dată, și neuroni împovărați de ani se apucară să scotocească febril prin ungherele colbuite ale minții. Ce-mi aduceam aminte? Inima tresăltă de bucuria regăsirii când sufletul, bâjbâind îndârjit reuși să pipăie cu degete străvezii contururile amintirii rostogolite în cale-i. O altă zi, demult, același loc. Tot pe cheiul Dâmboviței, poate doar la un zvârrr din praștia copilăriei mai departe, în amonte, își purta, ostenit dar mândru, cupola regească fostul Institut Medico-legal “Mina Minovici”.

O bijuterie a arhitecturii bucureștene din secolul XIX, proiectată de arhitectul Hristea Cerchez la comanda medicului Mina Minovici, impunătoarea clădire adăpostea în sobrietatea interiorului de marmură roșie și neagră sălile de autopsii, camerele frigorifice pentru conservarea cadavrelor, laboratoarele de microscopie, fiziologie, anatomie patologică și toxicologie, un imens amfiteatru de 300 locuri, precum și un muzeu inedit, cu exponate din sfera anatomiei umane, dar și a criminalisticii. Numită pentru început „Morga orașului”, ea a fost rebotezată “Institutul Medico-legal” în 1898, la șase ani de la inaugurare, fiind și primul de acest fel din lume.

De atunci, mii de medici și viitori medici i-au tocit treptele și i-au lustruit cu stofa vestmintelor băncile de lemn întunecat ale amfiteatrului, în încercarea de a desluși tainele vieții și ale morții, ale nemărginirii atotcuprinzătoare și ale vremelnicei împotriviri  științifice. Șubrezit de cutremurul devastator din 4 martie 1977 și degradat din cauza repetatelor amânări ale unor reparații, consolidări și recondiționări imperios necesare, Institutul “Mina Minovici”, neglijat și disprețuit de regimul Ceaușescu,  agonizează trist, îmbătrânind cu demnitate sub hainele zdrențuite, până în ziua demolării sale, dintr-un septembrie ploios și noroios al anului 1985.

Zâmbind amar, scutur din cap, încercând parcă să suprapun mental imaginea superbului și impunătorului edificiu care a fost Institutul “Mina Minovici” peste amalgamul impersonal și rece de stiluri moderniste simplist interpretate, care se lăfăie cu nerușinare în văzul Soarelui, și purced a-i urca treptele. Trag aer în piept, mă pregătesc ca pentru o luptă cu balaurul și împing ușa cu hotărâre, în timp ce-mi repet obsesiv printre dinți: “am venit pentru cărți. Doar ele contează”.

Și merită.