Gânduri de scriitor. Narcis Avădănei: ”Pe dos!”

Lumea e un adevăr cu două căi de ieșire. Are nuanțele dimineților perfecte și aromă de cafea bună, naturală, fără zahăr și îndulcitori. Are și furtuni de ochi ațintiți, fulgere mărețe și poate că nu s-ar putea exprima mai corect decât în relativitatea pe care noi, oamenii, o avem în structura noastră.

Lumea nu e nici pe departe un paradis. Dincolo de toate hibele ei, dincolo de fiecare haos care ne înconjoară, de griji, facturi, probleme și drame, în esență, nu suntem fericiți. Nu prea știm ce-i aia! Nu prea știm să ne lovim cu fruntea de pragul de sus și să nu ne pese. Nu știm cum să ne uităm în curtea noastră fără să avem nevoie să măsurăm ce are și cel de lângă! Nu avem și nu știm ce e acela adevăr propriu!

Societatea este divizată, din păcate, în sute de forme și nuanțe! Fiecare individ are impresia că deține adevărul absolut. Fiecare cetățean, fără responsabilități, desigur, are impresia că le știe pe toate, că poate da cu barda și poate răni după propriul plac, având un sigur atu – adevărul pe care-l consideră mintea sa a fi universal valabil. Eu cred că puteam depăși etapa aceasta, a mizeriilor umane, doar atunci când vom înțelege că ce gândesc eu nu poate fi la fel cu ce gândești tu, având dreptate amândoi. Se poate trăi în liniște și demnitate cu fiecare convingere, iar dacă n-am mai încerca, la orice pas, să ne impunem celor din jur propriul adevăr, am putea evolua, am putea înțelege ce-nseamnă toleranța, ce înseamnă să trăiești cu o viziune.

SCANDALMario de Mezzo îl acuză pe senatorul AUR Titi Stoica că a venit beat la o emisiune TV

23:48

RĂZBOIRăzboiul dintre Rusia și Ucraina a ajuns până în Marea Baltică. O dronă ucraineană a lovit o navă de război rusească în Golful Finlandei

23:14

Mor atunci când văd prin spațiul nostru public tendința ascunsă de-a manipula. I se spune asumare. I se spune, mai nou, lider de opinie. E doar o formă de-a impune o realitate, corectă sau greșită, nici nu contează, majorității. Actori mai mult sau mai puțin talentați s-au tranformat în înțelepți de mahala, dând sfaturi, având atitudine, luând taurul de coarnele invizibile și mergând în piața publică invizibilă, să se lupte cu ceea ce le lipsește – doza de umanitate. E dureros să vezi cum se afundă oamenii în renegare, în necunoaștere, într-o lipsă completă de a vedea și dincolo de aparențe!

Se deschid cerurile astea trâmbițate la orice pas și parcă nu mai rabdă pe nimeni. Nu poți fi mai bun, aruncând cu piatra. Nu poți fi mai înalt, dacă te cațeri pe spinarea celui care ți-a dat de mâncare și ți-a întins, la un moment dat, privirea sa. Mi se pare periculos să nu admiți că lumea din jurul tău poate avea altă înfățișare. Să nu vrei să crezi că sunt oameni, perfect justificați, care nu iubesc animalele, care nu au instincte părintești, care nu se trezesc la prima oră, care ascultă manele, care ascultă pop, care înjură, care nu-și fac tatuaje pentru că le consideră hidoase, care nu-și raportează viața la o poveste veche de 2000 de ani, care sunt altfel prin simplul fapt că tu ești altfel față de ei.

Și-atunci orice descriere halucinantă despre speranță, despre viitor încărcat de putere și despre schimbare vizibilă, nu înseamnă decât simple baliverne aruncate cu scopul de-a impresiona. Nu știm să fim toleranți. Luați orice simplă postare de pe Facebook și vă veți convinge ce înseamnă asta! Nu mai știm nici ce-i tăcerea. Nu mai cunoaștem noțiunea de-a te abține atunci când e cazul și când liniștea unui cuvânt poate striga mai tare decât o logoree dusă la extrem.

Uneori mă gândesc că nu mai avem nici o șansă de izbăvire personală. Ne-am dus pe copcă, în limbaj colocvial, că doar e la modă. Mă perpelesc atunci când aud discuții despre asumare, despre verticalitate și despre cum unii și alții au curajul de-a spune adevăruri. Nu! Fiecare are reflexia sa asupra lumii, trecută prin ochii educației proprii, a mediului în care s-a născut și a crescut, a părinților, a valorilor care i-au fost insuflate.

Spre exemplu eu, un tânăr poet de 31 de ani, modern, exhibiționist și avangardist, boem și nebun, găsesc că-i cât se poate de fascinant să asculți folclor autentic, pur, din cele mai vechi timpuri până azi. Nu găsesc mulți la fel în jurul meu, dar asta nu înseamnă că mă apuc să fac o propagandă ambiguă și hilară despre importanța acestuia în identitatea națională. Nu. E adevărul meu, e forma mea de-a vedea și de-a iubi și nu aș găsi să mă reprezint altfel, pentru că-s un cumul complex din tot ce-am trăit și-am învățat să trăiesc. Are cineva dreptul să-mi impună altceva? Nu. Eu cred că nu. Libertatea de exprimare, prost înțeleasă, nu constă în a spune, ci în a nu spune și a-ți vedea de propriul univers, ca într-o frumoasă și perpetuă sărbătoare. Asta-i de fapt fericirea, așa s-ar putea descrie și traduce ea! Ce-i de făcut?! Nimic. Absolut nimic! Nu prea sunt șanse!

Pe firmamentul palid al deznădăjduirilor, eu, unul, aș scoate sentimentele. Aș lăsa ca vorba să fie vorbă, iar acțiunile fiecăruia să poarte singure repercusiunile, fără a mai fi nevoie de o entitate care să vină să spună că nu-i bine ceva. Cuvântul l-aș lucra, iar pasiunii i-aș conferi tăcere, doar pentru a deveni legală, măreață, completă. Limitații i-aș închide în liniștea nopții și nopții, da, nopții, nu i-aș da nimic. Doar încuviințarea poveștilor nespuse și multă încredere. Asta lipsește lumii … încredere și educație! Aș rectifica totul, pentru că-i pe invers și nu pentru că a fi pe invers e rău, ba-i bine, ci doar pentru că inversul acesta stârpește tot ce este înălțător și … invers!