EXCLUSIV VIDEO | Loredana Popescu-Tăriceanu, prima expoziție de pictură în acuarelă. Dezvăluiri din copilărie, adolescență, studenție și căsnicie: „Călin e cel mai bun critic al meu!”

Publicat: 31/03/2022, 13:56
Actualizat: 31/03/2022, 18:38

Dincolo de capriciile unei societăți care a privit-o, până acum, doar ca soție a fostului premier Călin Popescu-Tăriceanu, Loredana este o femeie cu personalitate puternică, dar care a căutat să facă, așa cum se spune, un pas înapoi, în semiumbră, din momentul în care s-a căsătorit. O să aflați de ce. 

Pentru prima dată, Loredana Popescu-Tăriceanu se destăinuie publicului, într-un interviu acordat pentru GÂNDUL, vorbind despre familia sa, despre copilărie, adolescență, studenție și căsătorie, îmbrăcându-le pe toate în “Lumini de flori”.

Așa se numește prima sa expoziție de pictură în acuarelă care va avea loc pe data de  9 aprilie 2022, orele 13.00, la Galeriile Ion Andreescu UAP din Buzău, orașul său natal pe care îl iubește și îl poartă în suflet pentru totdeauna. Veți afla și cum s-a cunoscut cu politicianul de marcă liberală Călin Popescu-Tăriceanu, ce buchet de flori a primit, prima oară, de la cel care astăzi îi este soț, care au fost primele ei desene și primele ei modele pentru design vestimentar. (Interviul integral poate fi urmărit pe canalul de YouTube GÂNDUL)

Loredana Popescu-Tăriceanu dezvăluie, ÎN EXCLUSIVITATE, cine i-au fost dascălii în lumea culorilor, cine a împins-o către pictură din nou, în perioada pandemiei, dar și lucruri inedite despre Tudor, băiatul lor, care cochetează cu pensula, încercând să-și manifeste originalitatea în artă, chiar dacă are numai 7 ani și visează să devină un fotbalist de renume.

Viitorul este ca un copac într-o grădină cu flori, în care fiecare dintre noi își sădește visele pentru a rodi mai târziu. Din talent, din har, dintr-un amestec de ambiție și muncă. Toate în proporția unei rețete de succes.

Prima expoziție, la 3 ani, cu găini și ouă desenate pe pereți

Loredana Popescu-Tăriceanu se află la prima expoziție de pictură în acuarelă, iar vernisajul va avea loc la Buzău, locul său de naștere și oraș de care o leagă amintiri extraordinare.

Apropiată sufletului său, tehnica picturii în acuarelă – deloc ușoară – reprezintă modalitatea artistică prin intermediul căreia Loredana Popescu-Tăriceanu se adresează oamenilor, oferindu-le ”o pată de culoare”.

În aprilie va fi prima mea expoziție de acuarelă. De ce acuarelă? Pentru că este aproape de sufletul meu, este o tehnică grea, o tehnică pe care eu am reușit să o stăpânesc și, într-o perioadă atât de agitată – pandemie, situația politică –, m-am gândit să aduc în fața oamenilor dragi o pată de culoare, de speranță, de bucurie. Se apropie Sărbătorile Pascale și m-am gândit să vin cu această pată de culoare în viața fiecărui om.

Aș putea spune că nu este prima mea expoziție. Prima mea expoziție a fost la vârsta de 3 ani, în apartamentul părinților, în apropierea Sărbătorilor Pascale. M-am gândit să-i ofer mamei mele un cadou, am luat creionul și i-am tapetat doi pereți, cu foarte multe găini, însoțite de foarte multe ouă. Gândindu-mă că vine Paștele și trebuie să redau acest lucru. Îți dai seama că au fost niște sfinți pe pereți, mama cred că a fost super-încântată, și-a lăsat copilul să se manifeste.

Anii au trecut, am ajuns la liceu, am urmat Liceul de Artă Plastică din Buzău. Sunt buzoiancă… Și mi-e tare drag locul acela, dar – înainte de toate – mi-aduc aminte că în clasa a șasea, aveam 12 ani, am luat un premiu de pictură, cu ajutorul doamnei Munteanu Argentina, care mi-a fost profesoară de desen în acea perioadă. Au trecut foarte multe generații prin mâna dumneaei și-i mulțumesc… Expoziția s-a numit «Cum va fi anul 2000», eu aveam 12 ani și trebuia să ne imaginăm. A fost foarte bine”, își amintește Loredana Popescu-Tăriceanu.

”Mi-am dorit foarte mult să îmbrac femeile și femeile să se simtă bine în ținutele mele”

La vârsta de 12 ani, Loredana Popescu-Tăriceanu și-a imaginat un an 2000 plin de culoare, un an al speranței transpuse în culoarea albastră. Ulterior, drumul său artistic a continuat.

Și-a dorit să realizeze… haine pentru păpuși, pasiunea venind pe linie maternă, de la bunica sa, dar și să îmbrace femei care să se simtă bine ținutele create de ea. A fost un vis, în copilărie și adolescență, un vis care s-a transformat, apoi, în realitate.

”Eu mi l-am imaginat plin de culoare și am pus foarte mult albastru. Albastrul este culoarea speranței. Așa mi-am imaginat eu anul 2000. Așa a și fost… Și de acolo am început să merg pe drumul acesta pe care eu mi l-am dorit întotdeauna. Întotdeauna mi-am dorit să fac haine la păpuși, așa am și început, probabil că o moștenesc pe bunica pe linie maternă, bunica a avut un atelier de comandă, făcea haine pe comandă, și mi-am dorit foarte mult să fac acest lucru, să îmbrac femeile și femeile să se simtă bine în ținutele mele. Uite că mi-am dus visul la bun sfârșit.

Întotdeauna am știut că voi face arte plastice. Întotdeauna mi-am dorit să am atelierul meu, întotdeauna mi-am dorit să fac două lucruri, și anume să și pictez, dar în același timp să fac haine pentru doamne. Și asta din școala generală”, povestește Loredana Popescu-Tăriceanu.

Loredana Popescu-Tăriceanu, prima expoziție de pictură în acuarelă

”Nu m-am folosit de numele soțului”

Firește, acest drum ales de Loredana Popescu-Tăriceanu nu a fost unul ușor, însă în ”ecuație” au intrat dorința foarte mare de a-și îndeplini visul, ambiția și, nu în ultimul rând, munca.

Lecții de desen, cursurile Liceului de Artă, facultatea – acestea au fost, practic, punctele de reper ale unei deveniri artistice în care dragostea de frumos a jucat un rol esențial.

A fost un drum foarte greu, să știi că nu a fost ușor, deoarece erau foarte puține locuri și tata îmi spunea că dacă nu voi intra la institut nu e nicio problemă. Mă pot face și vânzătoare la Buzău. M-a ambiționat foarte tare lucrul acesta, m-a încrâncenat, chiar mă enerva când îmi spunea așa. Am depășit momentul. Am început să iau lecții de desen – natură statică, culoare, tot ceea ce înseamnă artă plastică – cu domnul Victor Constantinescu, profesor, la acea vreme, la Liceul de Artă din Buzău. Anii au trecut, am intrat la Liceul de Artă, am terminat cei patru ani de liceu și, pe perioada liceului, știam că sunt puțin locuri – 10 locuri – iar eu trebuie să intru la stat.

Am găsit un profesor, un om deosebit, și anume Viorel Grimalschi. Cu dumnealui am început orele de studiu pentru facultate. Este un om minunat. Înainte de a fi artist, este un om minunat. Și dumnealui m-a ajutat foarte mult. Plecam de la Buzău la șase dimineața, ajungeam în București și începeam orele de studiu. 8 ore de studiu. Veneam vinerea și plecam duminica. Trei zile. Nu-mi pare rău…

Dacă m-ar întreba cineva, acum, «Ce-ai face?», aș lua-o de la capăt. Aș face același lucru. Pentru că îmi place, asta simt și asta știu că mă reprezintă. Am terminat institutul, am terminat «Textile» – design vestimentar -, tot la păpuși m-am întors. Pe vremea aceea, institutul era de 5 ani – acum se fac 3 ani – și, după terminarea facultății, mi-am deschis atelierul. Deci nu mi-am deschis atelierul de când sunt soția lui Călin Popescu-Tăriceanu. După ce m-am căsătorit cu Călin, am făcut un pas în spate și mi-am văzut de treaba mea. Niciodată nu am vrut să ies în evidență, pentru că oamenii mi-ar fi spus: «Se folosește de numele soțului». Ei bine, nu. Nu m-am folosit de numele soțului, am trecut în semiumbră, dar eu am făcut același lucru și înainte, și după ce m-am căsătorit cu Călin”, spunea Loredana Popescu-Tăriceanu.

Loredana Popescu-Tăriceanu: ”Dacă m-ar întreba cineva, acum, «Ce-ai face?», aș lua-o de la capăt”

”Bine, domnule inginer, lasă-mă pe mine!”

Pandemia de coronavirus, a jucat un rol esențial, precizează Loredana Popescu-Tăriceanu. A reînceput să picteze în timpul pandemiei, fiind încurajată atât de nașa familiei, cât și de soțul său și de Tudor, băiețelul lor în vârstă de 7 ani.

Pandemia aș spune că m-a ajutat. E urât să spun că pandemia m-a ajutat, dar m-am reapucat să pictez în pandemie. Stând acasă, cu soțul și cu băiețelul nostru, cu Tudor, am spus că este bine să mă reapuc de pictură. Cea care m-a impulsionat foarte mult este nașa noastră, doamna doctor Doris Andronescu, care tot timpul îmi spunea «nu renunța, nu renunța, e păcat de talentul tău, pictează, pictează, pictează».

Asta am făcut. Am pictat, a fost un sfat terapeutic. Călin m-a încurajat foarte mult. Și Tudor. Amândoi m-au încurajat. Tudor îmi spunea: «Mama, de de nu mergi cu mine pe terenul de fotbal? Tu stai tot timpul să pictezi». I-am spus: «Tudor, este un proiect la care eu am visat și vreau sĂ-l duc la bun sfârșit». Și uite că timpul a trecut, doi ani de zile în care eu am pictat. Nu toate lucrările sunt bune, lucrările care mie nu mi-au plăcut le-am pus în mapă. Probabil că voi reveni (n.red. – asupra lor) sau le voi ține în mapă. Nu le voi arunca. Dar sunt trăiri, momente pe care eu l-am simțit… Fiecare pată de culoare reprezintă ceva. Fiecare pată este trecută prin filtrul sensibilității.

L-am învățat și pe Tudor (n.red. – să picteze), i-am pus pensula în mână. L-am învățat câteva noțiuni, este foarte greu. Este răbdător… Nu atât de răbdător, eu am fost mult mai răbdătoare, pentru că eu asta mi-am dorit. Tudor, acum, se visează fotbalist. I-am spus: «Tudor, fotbalul nu este o meserie, trebuie să ai o meserie». Îi place, dar în același timp ar vrea să facă foarte multe lucruri. Cel mai bun critic al meu este Călin. Îmi spune: «Aici parcă ar trebui mai multă culoare sau nu». I-am spus: «Bine, domnule inginer, lasă-mă pe mine!», dezvăluie Loredana Popescu-Tăriceanu.

”Florile mele preferate sunt cei doi bărbați din viața mea și familia mea”

Loredana Popescu-Tăriceanu iubește florile – bujorii, trandafirii -, însă recunoaște că florile cele mai dragi sufletului său sunt Călin și Tudor. În același timp, simte că inspirația o regăsește datorită harului cu care a fost înzestrată de divinitate.

Lucrează natură statică, iar atunci când călătorește nu uită, niciodată, să facă fotografii care, ulterior, o vor ajuta în momentele de creație.

Florile mele preferate sunt cei doi bărbați din viața mea și familia mea. Florile mele preferate sunt bujorii. Și trandafirii. La nuntă am avut un buchet de trandafiri, acest roz-pudră, cu accente de verde… Da, îmi plac foarte mult florile. Dar florile mele sunt Tudor și Călin. Vibrez…

De unde îmi vine inspirația, uneori nici eu nu știu… Cred că bunul Dumnezeu m-a înzestrat cu acest har. Și sunt momente când am inspirație, și sunt momente când sunt lipsită de inspirație.

Lucrez și natură statică, îmi pun anumite flori în față, obiecte, îmi creez un spațiu de lucru… Dar, pe unde merg, îmi fac fel de fel de fotografii. Flori, tot timpul, flori, flori, flori. Și încerc să îmi creez o natură statică, punând acele flori pe care eu le-am fotografiat în lucrările mele. Nu am nicio buburuză, buburuza aduce noroc, nu m-am gândit să pun și buburuze, dar voi avea în vedere”, promite, surâzând, Loredana Popescu-Tăriceanu.

Loredana Popescu-Tăriceanu: ””Florile mele preferate sunt cei doi bărbați din viața mea și familia mea”

”Cred că nu m-aș fi reapucat de pictură dacă nu ar fi fost pandemia”

Foarte puțini oameni știu că Loredana Popescu-Tăriceanu a cochetat, o scurtă perioadă de timp, și cu handbalul. Dar pasiunea artistică și-a spus, în cele din urmă, cuvântul.

Ca o pată de culoare, Loredana Popescu-Tăriceanu povestește și cum – tot din pasiune – i-a tăiat bunicii, cu foarfeca, perdelele de Pașcani.

Nu știu dacă aș fi fost o bună sportivă sau nu știu dacă sunt o bună artistă, dar tatăl meu a făcut handbal. Și probabil că, plăcându-i tatălui meu foarte mult acest sport, am spus «De ce nu? Trebuie și eu să încerc». Da, am făcut handbal, nu foarte mult timp, un an și jumătate sau doi ani, pentru a mă dezvolta și pentru a face mișcare. Am zis să încerc cât mai multe sporturi, poate voi avea o înclinație pentru un sport anume. Dar să știi n-aș fi renunțat la pictură și la hăinuțele făcute jucăriilor mele. Aveam păpușele din plastic, ceea ce se găsea pe vremea aceea… Niște bebeluși, urâței, de altfel…

Mama venea cu o pungă de mostre. Mama și-a făcut ani de zile haine pe comandă. Își cumpăra foarte puține haine. Mergea la doamna aceea și venea cu punga de mostre, eram fascinată. «Am din ce să fac!» Sau mai luam și foarfeca și tăiam perdeaua bunicii, știu că am mâncat și bătaie că i-am tăiat perdelele aduse de la Pașcani. Era o fabrică de perdele renumită în Pașcani. Nu foarte mult, dar i-am tăiat perdeaua bunicii.

Și, uite-așa, anii au trecut, am terminat liceul, am terminat la Buzău, am urmat Institutul Nicolae Grigorescu, am terminat ”Design vestimentar – Textile”, dar pandemia a fost cea care și-a pus accentul…”, mai spune Loredana Popescu-Tăriceanu.

”Tatăl meu, pe vremea lui Ceaușescu, a lucrat în străinătate. Nu a fost nici marinar, nu a fost nici securist…”

Paradoxal, dacă nu ar fi existat pandemia de coronavirus, șansele ca Loredana Popescu-Tăriceanu să se reapuce de pictură ar fi fost destul de mici.

În ultimă instanță, în orice lucru rău există, din fericire, și o parte pozitivă. Privind retrospectiv, Loredana Popescu-Tăriceanu a rememorat și momente din copilărie sau adolescență, amintindu-și și faptul că tatăl său a lucrat în străinătate, în Libia, într-o carieră de piatră.

Pandemia m-a îndreptat către acuarelă, ca să îmi liniștesc interiorul. Și am zis că este un moment bun să mă apuc de pictat. Cred că nu m-aș fi reapucat de pictură dacă nu ar fi fost pandemia. Părinții mei au avut și au un rol foarte important în viața mea. M-au susținut pe perioada liceului, a facultății, așa cum orice părinte își susține copilul. Tatăl meu, pe vremea lui Ceaușescu, a lucrat în străinătate. Cu greu a reușit să plece în străinătate. Nu a fost nici marinar, nu a fost nici securist, cum s-a tot scris în presă.

Tata nu a fost securist, pentru că cred că ar fi fost mai greu sau, poate, nu știu, mai ușor în acea perioadă să plece. Pentru a reuși să plece din țară a plecat într-o carieră de piatră. În Libia. Altfel nu se putea pleca în acea perioadă. Muncă grea… A plecat fratele tatălui, a urmat tata, a reușit să plece și tata, bunicul a avut o perioadă foarte grea, aveam control tot timpul. Au lucrat efectiv ca muncitori într-o carieră de piatră pentru a ieși din țară. Tata nu a lucrat decât o perioadă foarte scurtă, de trei sau patru luni și, după aceea, a preluat un restaurant (n.red. – cantina unui șantier de construcții).

Tatălui meu îi place foarte mult să gătească, este o pasiune, și acolo a reușit să iasă din această carieră de piatră, unde nu era o muncă ușoară deloc, și a reușit să aibă acest restaurant pe mână.

”Tatăl meu, pe vremea lui Ceaușescu, a lucrat în străinătate. Nu a fost nici marinar, nu a fost nici securist…”

Nu a stat foarte mult în Libia, și am să spun de ce. Câștiga foarte bine, avea oportunitatea de a putea pleca prin Europa, ceea ce era foarte greu, a luat-o pe mama din țară și au putut face o excursie de o lună și jumătate prin Europa. A încheiat afacerea cu Libia în clipa când eu mi-am dorit foarte mult ca tata să vină în țară. Tata a vrut să rămână, a avut două-trei variante: Canada, a avut a doua variantă Italia și Viena. Mama nu a vrut pentru că eu eram în țară, trebuia să mă aducă prin Crucea Roșie, ceea ce ar fi însemnat doi ani de așteptare, iar pentru o mamă este foarte mult. Eu nu aș putea să plec de lângă Tudor doi ani de zile. Ar fi imposibil. Nici două săptămâni…

Iar atunci mama a renunțat și tata nu a mai avut încotro și a renunțat la acest vis de a pleca din țară. Anii au trecut, a venit Revoluția… Mi-a rămas o amintire dureroasă, pentru că am simțit lipsa tatălui și-mi doream ca tata să fie. La serbările de la grădiniță eu eram înconjurată de bunica, mama și bunicul. Punct. Ceilalți copii erau însoțiți de ambii părinți. Așa se întâmpla. Sau suna telefonul, stăteam lângă telefon și așteptam ca tata, în data «de» – la o săptămână sau câteva zile ne suna -, să sune. Stăteam și plângeam la telefon.

Primeam pachete și cei cu Legea 18 era prezenți în casa noastră, iar pachetele ne erau desfăcute. Deci, tata nu a fost securist. Așa a fost viața și, după Revoluție, ai mei au luat hotărârea să se privatizeze, au cumpărat câteva spații comerciale. Cu credite, cu casa bunicilor gaj, cu apartamentul nostru… Au avut două magazine, unul chiar foarte frumos în Buzău, cu produse alimentare, și celălalt cu haine, de care eu m-am ocupat o perioadă de timp”, povestește Loredana Popescu-Tăriceanu.

”L-am cunoscut pe Călin când era un bărbat liber. Era un bărbat divorțat…”

Acum, Loredana Popescu-Tăriceanu se ocupă doar de atelierul ei de design vestimentar, atelier pe care îl deținea încă înainte de a-l cunoaște pe Călin Popescu-Tăriceanu, fostul premier al României.

A colaborat cu celebre creatoare de modă ale României chiar după terminarea facultății, iar lucrarea sa de diplomă a avut ca temă ”India”.

”Mă ocup doar de atelierul meu. De magazinul lor (n.red. – al părinților) nu. Am atelierul de design vestimentar, pe care l-am avut înainte de a-l cunoaște pe soțul meu.

Am participat (n.red. – la prezentări de modă), după terminarea facultății, la festivalurile de modă organizate de Irina Schrotter. Tot ce se putea… O mână de ajutor mi-a dat-o Romanița Ciolcan, am realizat lucrarea de diplomă în atelierul Romaniței, s-a numit «Sunrise in Taj Mahal», tema a fost India. De acolo m-am inspirat, iar următoarea prezentare s-a numit «Motor Atmosphere», probabil că cineva, acolo (n.red. – cu referire la divinitate), mi-a spus că îl voi cunoaște pe soțul meu, care este înnebunit după motociclete.

L-am cunoscut pe Călin când era un bărbat liber. Era un bărbat divorțat, l-am cunoscut prin prietenul nostru foarte bun, saxofonistul Flavius Teodosiu, suntem prieteni de foarte mult timp. Fratele doamnei avocat Flavia Teodosiu. Flavius îmi este prieten, un prieten foarte bun, deosebit, foarte bun profesionist, și – fiind prieten comun, eu eram o femeie singură, Călin era un bărbat singur, la momentul respectiv – Flavius s-a gândit să ne facă cunoștință. Să ne facă, da, o… acuarelă… Greu am acceptat, pentru că eu, în acea perioadă, nu îmi doream nicio relație, începusem afacerea mea și eram focusată pe ceea ce eu făceam…

Doamne ferește! Nici gând de măritiș. Ce aveam de gând să fac? Îmi pusesem atelierul pe picioare, aveam foarte multe contracte, am făcut uniformele pentru lotul național de handbal, seniori și juniori, munceam foarte mult și aveam alte preocupări. Noi suntem împreună de 11 ani, de 8 ani suntem căsătoriți. Trei ani am stat fără acte. De 11 ani, da, uite ce repede trece timpul. Groaznic de repede…

Flavius a decis să-mi facă cunoștință cu acest domn. Mi-a spus: «Aș vrea să îți fac cunoștință cu un bărbat foarte bine educat, sigur o să-ți placă». Și-am zis: «Flavius, nu mă interesează». «De ce?» «Nu mă interesează, am altceva de făcut acum». A stat timp de o săptămână pe capul meu și am spus «Bine, OK». Dar nimic nu e întâmplător”, își amintește Loredana Popescu-Tăriceanu momentul în care l-a cunoscut pe soțul său.

”Eu mi-aș dori foarte tare ca Tudor să facă arhitectură în Italia, unde este înconjurat de frumos”

Loredana și Călin Popescu-Tăriceanu s-au întâlnit, apoi s-au revăzut după o lună de zile, iar primul buchet de flori pe care l-a primit din partea viitorului soț a fost unul cu trandafiri galbeni.

Dumnezeu face minuni prin oameni. Eu trebuia să plc într-o vacanță în Statele Unite, nu s-a mai întâmplat acest lucru. M-am întâlnit cu Călin și ne-am mai revăzut la o lună de zile. Nu a decurs așa, de la o zi la alta. Nu, timpul și-a spus cuvântul.

(n.red. – Mi-a adus) Trandafiri. Trandafiri galbeni… Ne-am reîntâlnit după o lună de zile și – ușor, ușor – cred că și presa ne-a apropiat. Aveți și voi partea bună… Vorbesc serios. Și uite, au trecut atâția ani și suntem împreună, și ne este foarte bine. Și avem un copil minunat, este echilibrul nostru într-o perioadă tulbure.

Mi-aș dori foarte tare ca Tudor să facă arhitectură. Și mi-aș dori să facă arhitectura în Italia, unde este înconjurat de frumos. Bine, și aici… Dumnezeule, nu știi niciodată ce-ți oferă viața”, recunoaște Loredana Popescu-Tăriceanu.

Grigorescu, Vasile Grigore… Îmi place foarte mult Grimalschi, Viorel Grimalschi. Ai să vezi că se vede în lucrările mele influența profesorului. Și eu îi mulțumesc pe această cale, am învățat de la dumnealui arta culorii, arta bucuriei și, de câte ori eram în atelier, îmi spunea ”concentrează-te, o să fie bine, știu că poți…

Loredana Popescu-Tăriceanu, despre pictorii săi preferați

”Lumini de flori”

Prima expoziție în acuarelă a Loredanei Popescu-Tăriceanu va ava loc pe data de 9 aprilie, în Buzău, la Galeriile Andreescu, Sala Mare, pe Bulevardul Nicolae Bălcescu.

Loredana Tăriceanu a explicat, pentru GÂNDUL, și de ce a ales această locație, dar și cum s-a ajuns la numele expoziției, ”Lumini de flori”.

Curatorul va fi Valeriu Șușna, mi-a fost profesor în liceu și s-a ocupat de filiala UAP Buzău, este președintele filialei. Dar a fost o întreagă poveste și cu numele… Am vorbit cu tine într-o seară și mi-ai spus «Ce-ar fi să-ți intitulezi lucrarea Parfum de flori?» Și am spus, nu știu, trebuie să mă gândesc. Asta a fost discuția noastră. Am stat de vorbă cu prietenul soțului meu și mi-a spus «Ce-ar fi să-i spui Lumina florilor?» Au fost foarte multe nume… Eu voiam să spun simplu: «Flori». Și el a spus «Nu, lucrările tale sunt mult mai complexe, nu poți să spui flori, e sec, nu…»

El, fiind poet, a spus «Nu». Mi-a dat o mână de ajutor Radu Portocală, prietenul soțului meu. Vestitul Radu Portocală, care este un om deosebit și un prieten foarte bun al soțului meu. Și uite-așa s-a născut acest titlu, acest copilaș al meu, «Lumini de flori».

De ce am ales Buzău? Am ales Buzăul pentru că – nu știu alții cum sunt – acasă, pentru mine, este la Buzău. Am pus mâna pe pensulă în școala generală, am urmat Liceul de Arte Plastice din Buzău, apoi facultatea. Iar acolo mă simt acasă… De ce? Am copilărit vizavi de această galerie. Bunicii mei locuiau în apropierea galeriei, eu țopăiam prin jurul galeriei și în interiorul galeriei, mă duceam să văd ce mărțișoare, ce lucrări, ce haine sunt… Și pentru că acolo este acasă.

Deși sunt plecată de foarte mulți ani, în București, pentru mine acasă (n.red. – Buzăul) este acasă. Simt o energie foarte bună acolo. Acolo locuiam într-un apartament. Bunicii au avut o casă foarte frumoasă, eu am locuit într-o căsuță foarte frumoasă, o căsuță din povești, din turtă dulce, așa spuneam eu… Dar, în perioada comunismului, bunicul aflase că vom fi demolați. Și, repede, a vândut casa și ne-am mutat într-un apartament… Și casa nu a mai fost demolată. Și am rămas cu acele sechele, știi, eu am copilărit acolo.

Mi-a părut foarte rău că am plecat din casa aceea. Deseori trec pe acolo, să revăd casa, s-au schimbat foarte multe lucruri, dar îmi face plăcere. Și (n.red.- a ales Buzăul) pentru că bunicii mei nu mai sunt. Nici pe linie paternă, nici pe linie maternă, dar sunt acolo îngropați și știu că de acolo ei mă veghează și au grijă de sufletul meu și al… sunt emoționată, al familiei. De câte ori vorbesc despre bunici, îmi joacă ochii în lacrimi. Pentru că așa simt. Viața este o acuarelă…”, conchide Loredana Popescu-Tăriceanu, ÎN EXCLUSIVITATE pentru GÂNDUL.

Prima colecție de autor, “Sunrise in Taj-Mahal”

Loredana Popescu-Tăriceanu s-a născut în Buzău, pe data de 18 iulie 1977. Este absolventă al Liceului de artă Plastică din orașul natal și licențiată a Universității de Arte București – Secția design vestimentar (2001).

  • Debutul l-a reprezentat o expoziție de grup din Munchen, Germania, în 1996, iar prima colecție de autor – de inspirație indiană – a fost prezentată la Muzeul de Artă ”Frederic și Cecilia-Cuțescu Storck” din București în 2001, fiind intitulată “Sunrise în Taj-Mahal”.
  • A participat la mai multe prezentări după care a intrat în mass-media, fiind realizator al emisiunii “Tendințe” la Realitatea TV, în 2002, și reporter pentru emisiunea „7Arte” al aceluiași post de televiziune.
  • Din 2003 s-a axat pe realizarea de ținute vestimentare, precum ținutele de gală pentru Naționala de Handbal – fete și băieți – și Naționala de Handbal juniori în 2006, pentru ca un an mai târziu, în 2007, să realizeze ținuta vestimentară a personalului navigant al Companiei Blue Air.

De asemenea, Loredana Popescu-Tăriceanu a realizat ținute vestimentare, în anul 2018, pentru Majestatea Sa Margareta, Custode al Coroanei Regale. De atunci, artista are un atelier personal cu activitate de design vestimentar.


Citește și:

Adina Anghelescu-Stancu
Cunoscut jurnalist de investigatii, generatia presei anilor '90, prin condeiul căreia au trecut toate marile scandaluri ale ultimilor 30 de ani. Licențiat în Drept, specializat în nișa subiectelor din sfera justiției, cofondator al site- ului luju.ro, citeste mai mult
Cristian Lisandru
S-a născut în București, pe data de 18 iulie 1968, și este absolvent al Facultăţii de Jurnalism, specializarea Comunicare. Activitatea jurnalistică – editorialist GÂNDUL.RO, scriind articole de investigație, politică internă, politică citeste mai mult