CU SOCIETATEA LA PSIHIATRU. Interviu cu Gabriel Diaconu: “În România, 2-3 milioane de persoane sunt diagnosticabile psihiatric. Acolo unde statul a eșuat, a intervenit oportunitatea corbilor”

Publicat: 04/02/2022, 13:44
Actualizat: 04/02/2022, 14:11

Societatea românească este profund marcată, ca și restul țărilor de pe mapamod, de apariția virusului parșiv care ne-a dat peste cap socotelile, liniștea, echilibrul, viața. Toată lumea s-a concentrat pe rezolvarea bolii generate de COVID-19 și a variantelor lui, dar valurile acestea au lovit, ca un tsunami, cel mai complex, misterios și fascinant organ, creierul uman. Efectele sunt dramatice pe termen lung.

Sănătatea mintală este un subiect provocator chiar și pentru specialiștii în domeniu, psihologi și, mai ales, psihiatri. Pentru că deja există manifestări patologice care ar trebui să îngrijoreze pe toți cei care au puterea deciziei, iar soluțiile ar trebui găsite imediat. În realitate, tabloul societal duce cu gândul la celebra pictură a lui Edvard Munch – Strigătul. Ce este de făcut?

Acesta este motivul pentru care Gândul l-a ales pe cunoscutul medic specialist psihiatru Gabriel Diaconu pentru a răspunde argumentat la întrebări pe care fiecare dintre noi, fie că recunoaștem sau nu, ni le punem. Veți regăsi adevăruri dureroase despre ceea ce înseamnă a fi pacient psihiatric în România, despre modul în care am ajuns – cum spune medicul Diaconu – sclavii unei autorități care, de fapt, nu există!”, despre autismul virtual și dependența de divertismentul digital.

Medicul psihiatru vorbește și despre cum au ajuns mulți dintre oameni să mimeze realitatea, despre dramele consumatorilor de droguri, lipsa de atașament și de responsabilizare a multor tineri, care este acum relația noastră cu pandemia, cât de grav a ajuns sindromul burnout (n.red. – sindrom psihologic care apare ca un răspuns prelungit la factorii de stres cronici interpersonali, în mod special de la locul de muncă) la medicii din prima linie, ce fel de atitudini profund antimedicale a generat această perioadă de doi ani în lupta cu un inamic nevăzut.

Veți afla și câte milioane de oameni diagnosticabili psihiatric post-pandemie am putea avea la acest moment, cum ”se ascunde Diavolul în cifre”, ce lipsuri majore are sistemul medical în prevenția, intervenția și tratarea bolilor mintale și multe alte lucruri care vor trebuie să devină, pentru decidenții acestei țări, un semnal de alarmă generală și o mobilizare ce nu mai suportă amânări.

Ce înseamnă ”diateza de stres” și când apare?

Mă bucur că stăm de vorbă, am să o iau ca pe o consultație pentru un pacient care prezintă, să spunem așa, anumite manifestări ciudate în ultima vreme. Se numește societatea românească. Deci am venit, astăzi, cu societatea la psihiatru. Tu, fiind medic specialist, psihiatru-clinician terapeut, știi cel mai bine cum stau lucrurile în privința asta, mai ales că a fost o perioadă foarte grea, doi ani de zile de pandemie, pare că psihicul multora a luat-o razna, începând și cu cei de sus, și cu cei de jos. Aceasta este părerea mea. Părerea ta care este?

Psihicul… Nu avem tot timpul instrumentul perfect, să-l vedem. Ceea ce este repede observabil e comportamentul. Și aici tind să vin către tine și să spun, da, observabil, comportamentul multora s-a schimbat, asta poate sau nu să aibă în spate o problemă psihiatrică. Oamenii, uneori, fără să fie, să-i spunem, suferinzi psihiatric, pot să afișeze comportamente absolut aberante într-un context oarecare și contextul…

Noi îl numim în psihiatrie diateză de stres. Impresia pe care și-o fac oamenii prezumtivi sănătoși despre ei înșiși este că și într-o situație psiho-stresantă care, treptat, devine severă sau extremă, se vor purta rațional. Dar este o iluzie. Majoritatea nu se vor purta rațional.

În majoritatea situațiilor, oamenii vor descoperi despre ei că, sub presiunea anxietății, unii dintre ei devin foarte certăreți sau cverulenți (n.red. – revendicativi, plângăreți), agresivi chiar, alții dintre ei devin foarte speriați și încep să evite anumite situații sociale – se numește reacție de fugă – și apoi unii dintre ei rămân așa, ca înghețați.

Există și o a patra… hai să-i spunem spiță comportamentală, care a fost discutată în teorii ale comportamentului, partea de disimulare. Partea de disimulare în care se spune că oamenii mimează normalitatea și continuă să se poarte comme toujours – ca de obicei – la serviciu, fac mâncare, stau cu copiii, dar o privire mai atentă descoperă la ei că sunt un pic roboței. Un pic pe pilot automat.

Și rutina asta nu face rău?

Aici vorbim de cu totul altceva. Dar vorbim de comportamentul de tip disimulare. De obicei, ieșirea din el se face cu agitație, foarte mare agitație. Poți să-ți imaginezi, spre exemplu, o persoană care tocmai a ieșit dintr-o clădire în flăcări și discută afabil cu vecinii, pune mâinile în șold, e capabilă de o interacțiune imediată, aparent firească… Dar după aia – ce știu eu? -, pocnește un dop pe undeva și dintr-o dată îl vezi, sub ochii tăi, cum se dezintegrează. Cam așa a fost identificat comportamentul acesta.

Și, revenind, toate le putem identifica la scală largă, în România și pe mapamond, în ultimii doi ani, pe măsură ce relația oamenilor cu cuvântul care acum este pe toate gardurile, cu pandemia, a încetat să mai fie una rațională și a devenit una profund irațională.

Unii dintre oameni au văzut moartea cu ochii, unii dintre oameni și-au înmormântat oamenii dragi, unii dintre oameni au dezvoltat veritabile fobii, germo-fobii, news-fobii, în relație cu mediul înconjurător, pentru că este inamicul nevăzut, pentru că este pe toate colțurile și pe toate clanțele…

Medicul psihiatru Gabriel Diaconu

”Din păcate, într-o pandemie sau într-o epidemie de largi proporții, populația tinde să devină foarte rapid dependentă de figura luminată”

Și medicii au devenit – și spitalele, la un moment dat – inamicul…

Principala problemă, dacă e să intrăm acum în resortul medical sau să intrăm acum în reacția sistemului sanitar, este cât de divizată a devenit, în atât de scurt timp, până la urmă sunt doar doi ani, și cât de vulnerabili ne-am descoperit noi, comunitar, în fața – până la urmă – a unei provocări sanitare pentru care am fost antrenați.

Suntem mai fragili, ca societate, decât înainte? Pentru că fusesem antrenați, douăzeci și ceva de ani, în comunism..

Just. Aș rămâne în zona asta de microsocietate, să-i spunem corpul sanitar. Când spun că noi am fost antrenați mă refer la faptul că, cel puțin prezumtiv, am făcut aceeași școală, și am mers la aceleași cursuri, și am dat aceleași examene, și am dezvoltat aceleași instrumente de a interoga știința. Să interoghezi știința presupune, pentru un doctor, că în fiecare zi citește, presupune că este familiarizat cu concepte, dar nu doar asta. Este familiarizat și nefamiliarul, adică merge dincolo de ceea ce știa ieri și deprinde. Se zice, nu, în popor că un doctor nu încetează, niciodată, să învețe. Deprinde lucruri noi.

Ce-am putut observa, în schimb, în acești doi ani, este că o subcategorie de medici au luat o cale cvasi-totalitară, afișează o formă de religiozitate în tot ceea ce presupun unele teorii ale conspirației, atitudini profund anti-medicale. Stridența lor… Stridența lor a făcut victime. Și departe de mine să legitimez mai mult decât este cazul apariția lor. Spun doar că, poate, înainte erau doar niște apariții excentrice la conferințe, la simpozioane, poate că aveau în micul lor cerc de proximi o anumită reputație, că sunt mai neobișnuiți sau că sunt mai aplecați, ce știu eu, către zone medicale controversate, dar acum au căpătat o audiență.

Din păcate, într-o pandemie sau într-o epidemie de largi proporții, populația tinde să devină foarte rapid, prin forța diatezei de stres, depedentă de leadership. Dependentă de figura luminată, dependentă de omul cu soluții.

Dacă ar fi o inundație, probabil că ne-am uita toți, ca la Iisus pe ape, la un instalator sau la o persoană specializată în irigații. Dar, uite, se întâmplă că avem o problemă medicală și medicii ar trebui să știe. Îți atrag atenția aici și cât de ciudată a devenit geografia aceasta a relațiilor prin aceea că, în mod absolut vehement, oamenii cer – să zicem – afirmații, unele dintre ele categorice, din partea specialiștilor.

Am dezvoltat o nouă manie, a specialistului. Anume: de vreme ce e vorba de un virus și de vreme ce e vorba de o epidemie, probabil că singurele persoane abilitate să vorbească despre asta sunt virusologii, respectiv epidemiologii. Poate că microbiologii, poate că infecționiștii… Fapt este că oamenii cer expresia pură a specialității, un puritanism nou descoperit. Cardiologii nu au dreptul să vorbească, neurologii ar trebui să tacă, chirurgii ar trebui să întoarcă privirea și psihiatri chiar n-au ce căuta, cam aceasta este impresia publică. Necunoscut fiind de către oameni că este proprietatea oricărei pandemii de a atinge medicina pretutindeni.

Nu există specialitate medicală ferită, la acest moment, de substantivul și semnificația lui COVID. Nu există.

Pentru că…

Unu la mână. Pentru că este o boală plurivalentă care afectează mai multe sisteme.

Și pentru că există efectele post-COVID…

Și apoi pentru că există efecte ale inflamației sistemice, adicătelea prin tot organismul. Iar când vine vorba de psihiatrie, cred că ar trebui să devină repede evident că suferința subiectivă a persoanei – și lovită, și nelovită de năpastă, și trăită, și netrăită prin COVID – este dramatică.

Proporția unei tragedii, noi spunem, tot timpul, că este ca un iceberg, noi vedem un vârf sau îi vedem niște colți, dar baza ei tinde să fie foarte adâncă și greu regenerabilă. Este o fântână care seacă greu, mă refer la speranță, de această dată, dar care și mai greu se umple la loc.

La modul cel mai onest și serios, da, pot să afirm că am luat-o razna, în expresie colocvială, și era inevitabil c-o s-o luăm, și – la fel de bine – uitându-mă împrejur, la ce-au făcut psihologii, psihiatrii, administrația, ecosistemul acesta de bune practici, cel puțin în România n-am făcut mai nimic.

N-am făcut decât, evident, munca noastră de zi cu zi, psihiatrul cu pacientul lui, psihologul cu clientul lui, dar n-am făcut nimic pentru sănătatea mintală a românilor. Câtuși de puțin.

”Acolo unde statul a eșuat a intervenit, așa, o oportunitate a corbilor”

Acesta este unul din subiectele profunde, relația care trebuie să existe între o persoană aflată într-un stadiu minimal de suferință, să-i spunem cu o patologie foarte ușoară, cu anxietate, să zicem, cu atacuri de panică pe care înainte nu le avea, nu se manifestau, dar a existat acest trigger al pandemiei. Și, totuși, românii nu se îndreaptă nici acum către un specialist, către un psihiatru, către un psihoterapeut, ca să rezolve această problemă din prima. Din ce cauză crezi că România a rămas undeva în spate în ceea ce privește sănătatea mintală a populației?

Primul aspect este că există o disproporție covârșitoare între ofertă și cerere. Dacă e să crezi anumite studii care au fost făcute la nivel național, foarte puține, de altfel, avem undeva un bazin în România de 2-3 milioane de persoane diagnosticabile psihiatric.

Acum, astăzi, la acest moment, după doi ani de pandemie, aș suspecta că sunt chiar mai multe, undeva către 4-5 milioane. Adulți, copii, bătrâni…

Te uiți la televizor și vezi unele manifestări la unele persoane?

Nu mă refer la asta. Este, dacă vrei, o extrapolare educată, plecând de la anecdotica mea personală din cabinet – văd pacienți din toată România – și din discuții pe care le am cu colegii, prin diverse părți ale României, dar, repet, nu este o cifră solidă, este o cifră speculativă. Dar cifra anterioară, de 2-3 milioane, chiar a fost exprimată cât se poate de coerent printr-un studiu făcut de Societatea Națională de Medicină de Familie, cu șase-șapte ani în urmă.

Ei bine, la acești două, trei, hai să zicem patru milioane de oameni, avem un contingent undeva la 1.500 de psihiatri. Asta înseamnă că fiecare psihiatru ar trebui să – între ghilimele – vadă undeva la 3.000 de pacienți. Plus minus. 2-3.000 de pacienți pe care să-i aibă în rulajul lui. Dacă eu stau să mă uit la câți oameni văd eu într-un an, pe regimul meu de lucru, probabil că văd undeva la 4-5.000 de oameni pe an. Dar asta pentru că practica mea are un anumit specific. Este o practică de cabinet, de policlinică privată, ambulatoriu etc.

Sunt pacienți care au nevoie de spitalizare, ar trebui să te uiți la paturile de spitalizare pe psihiatrie în România și să vezi că sunt destul de puține, sunt undeva la 3-4.000 de paturi. Și apoi, ar trebui să te uiți la chestiunile specifice, câte paturi de pediatrie psihiatrică avem?  Groaznic de puține.

Foarte puține.

Cum stăm cu sistemul nostru rezidențial de îngrijiri cronice la pacientul psihiatric cronic? Acolo este o gaură neagră și este un iad pe care nimeni nu pare să-l deslușească nici în zilele noastre.

De ce?

Pentru că, deodată, ar trebui ca statul să ia o pauză de la ceea ce face și să își aducă aminte de Constituție, de tot ceea ce înseamnă sistemul de protecție socială, e printre cele mai corupte în societatea noastră.

Dreptul la viață și la sănătate…

Și-apoi, în zona asta, pentru că mă-ntrebi de ce, acolo unde statul a eșuat, a intervenit, așa, o oportunitate a corbilor care dezvoltă tot felul de stabilimente mai mult sau mai puțin rezidențiale, pentru vârstnici, pentru pacienți cronici psihiatrici, foarte costisitoare unele dintre ele, dar e o afacere foarte bună.

Nimeni, în fapt și de drept, într-un arc de guvernare, n-a vrut să pună mâna pe subiectul acesta, pentru că e… radioactiv.

”Programele naționale pe prevenție și intervenție pe alcoolism sunt himerice”

Da, dar asigurarea aceea de sănătate pe care o plătim cu toții… Toți cei care o plătim, desigur… Nu trebuie să cuprindă și sănătatea mintală?

În fapt și de drept, dacă întrebi un birocrat din ăsta de la Casa Națională de Asigurări o să spună că – la fel ca și alte specialități – și psihiatria beneficiază de servicii decontate, și psihologia, într-o oarecare măsură… Problema pe care, nu o singură dată, în schimb, am pus-o, este că – de departe, dintre toate specialitățile medicale generatoare de durere, suferință, dizabilitate, dar și cheltuieli – psihiatria este foarte sus.

Au fost făcute – nu la noi, pentru că noi suntem o țară destul de simplistă, din acest punct de vedere – peste Ocean analize, cam cât costă contribuabilul american, că de el vorbim, spre exemplu, povara consumului național de alcool. La ei. Și, practic, raportul este de 1 la 5 pentru fiecare dolar cheltuit de un american ca să bea alcool. Statul american decontează, apoi, în servicii medicale, 5 dolari. Și România, față de Statele Unite, e mult mai sus în ce privește, spre exemplu, povara alcoolului.

Programele naționale pe care noi le avem pe prevenție și intervenție pe alcoolism sunt himerice, sunt, așa, mai mult sau mai puțin promisiuni, la vară, la toamnă.

Și a drogurilor? Pentru că avem o generație care tinde să devină din ce în ce mai mult dependentă.

Acesta deja devine un subiect unde este greu să îți păstrezi cumpătul. E foarte greu să îți păstrezi cumpătul, pentru că inclusiv organizarea sistemului de prevenție-intervenție în consumul de narcotice, stupefiante – noi le zicem substanțe de uz recreațional, un termen din acesta, vag, grosier…

Recreațional?

Sunt substanțe de uz de uz recreațional. În raport cu chestiunea asta, România a păstrat anumite racile postcomuniste, în ideea în care se ocupă, în continuare, o Agenție Națională Anti-Drog de lucrurile astea…

N-am văzut să se ocupe decât de niște statistici.

Statistici, clasificări etc… Promisiunile sunt bune, cifrele sunt încurajatoare, față de alte țări, noi am stat mai bine, dar revin… Diavolul este în cifre. Lasă-mă să-ți dau un exemplu. Citeam, de dimineață, un text lung și întortocheat al unui profesor de bioetică din România, cunoscut pentru opiniile lui controversate din ultimii ani, discutând cu totul și cu totul altceva, partea aceasta de etică în ceea ce privește obligativitatea vaccinării COVID. Bun, nu de subiectul acesta vreau să vorbesc. Dar e interesant că el a început prin a remarca povara mortalității dată de pandemia de COVID. O să ne apropiem, curând, de 6 milioane de victime. Și, pe de altă parte, spune că – procentual – de unde la început se vorbea de o mortalitate de 10-14%, acum am ajuns la un banal 0,4 – 0,5, ba chiar, pe Omicron, poate chiar mai puțin, asemănător gripei. Aici e Diavolul din cifre.

Revenind la droguri, dacă stai să te uiți la povara și ponderea consumului de substanțe recreaționale în România și complicațiile lor medicale, e undeva cifrat la un 2-3%, anumite substanțe urcă înspre 9-10%, și oamenii se bat cu palmele pe burtă și spun că nu-i o problemă autentică, pentru că noi așa suntem, în zodia cifrelor mici.

Da, da. Și, dacă cifra e mică, nu ne ocupăm… Nu este un fenomen, nu ne ocupăm. Așteptăm să devină fenomen.

În absolut, vorbim de zeci de mii de persoane, vorbim de sute de mii de persoane, vorbim de populații vulnerabile unde serviciile sunt subdezvoltate. Când vine vorba, spre exemplu, de consumul de stupefiante de mare risc, de narcotice de mare risc, noi nu avem nici măcar un centru, nici măcar o comunitate terapeutică unde să poți să faci îngrijire psihiatrică și psihoterapeutică post-detox în România, la acest moment.

Eu, ca psihiatru, când am nevoie să dau un sfat cuiva care vine pentru dependență de cocaină, de heroină, de ”legale” – că știi că noi am avut o epidemie de etnobotanice în România -, stau și mă uit așa, anxios, de jur împrejur, apelez la bunăvoința unor colegi de-ai mei din spitale.

Totuși, spitalele de psihiatrie, care au un regim de cronici, unde persoana poate să stea o perioadă sensibil mai lungă de timp, dar nu au fost gândite așa spitalele noastre de psihiatrie. Ele sunt o moștenire comunistă a anilor `50 -`60, ba chiar poate mai înainte, dar au fost reformate în comunism, și continuă să aibă regimul acesta pavilionar, mai mulți sau mai puțini oameni, claie peste grămadă, în condiții de igienă mai mult sau mai puțin convenabile, personal mediu și inferior – mă refer la asistență medicală și infirmerie – care nu e deloc atras de munca asta sau este epuizat compasional sau, mai rău, este abuziv. Și atunci, să fii pacient psihiatric în România continuă să fie…

O traumă…

O chestie foarte dureroasă, da… Suficient să-ți spun că în toți anii mei de practică, acolo unde a trebuit să intervin, să zicem, pentru o internare nevoluntară – uneori e cazul –, în 99 din 100 de cazuri, oamenii nu mi-au mulțumit. Au fost vii la sfârșitul zilei, poate că dacă nu se internau erau morți, dar experiența pe care au trăit-o în spitalul de psihiatrie românesc, sui generis, nu contează care, a fost foarte dureroasă.

Asta nu vrea să spună că medicii români care lucrează în spitalele de psihiatrie le fac rău pacienților. Asta vrea să spună că suntem toți prizonierii unei paradigme care este depășită, suntem toți – între ghilimele – sclavii unei autorități, de fapt, inexistente. Pentru că suntem complici unei idei pe care nimeni nu o ia în piept și nu se duce să dea cu un pumn într-o masă și să aibă o ureche receptivă. Că-i vorba de Ministerul Sănătății, de cabinetul primului-ministru sau de Secretariatul General (n.red. – al Guvernului), sau de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției, sunt tot felul de găoace de-astea birocratice unde, teoretic, ai putea intra. Nimeni nu intră, nimeni nu iese.

”În industria divertismentului digital, de mai bine de 20 de ani, există conceptul de adictivitate”

Ai spus un cuvânt, sclavie. Bine, acum, termenul de sclavie, abolirea sclaviei. Știm foarte bine, spunem că s-a abolit sclavia. Cu toate acestea, noi suntem sclavi, în continuare, ai altor chestiuni care au apărut în timp. De exemplu, acum, după părerea mea, am putea discuta – te întreb ca psihiatru – despre sclavia gadgeturilor, adică omul a devenit un sclav al rețelelor de socializare, între ghilimele. Cum ți se pare să numești, să zicem, internetul, tot ce înseamnă Instagram, Twitter, Tik-Tok ș.a.m.d. rețele de socializare? Omul e o ființă socială, da? Nu e o creatură, cum spun psihiatri. Dar socializarea aceasta chiar există în aceste rețele?

Acestea sunt, în mare măsură, droguri digitale care nu sunt reglementate încă. Și aici aș vrea să introduc câțiva termeni fără de care nu putem avansa în conversație. Acum, când ești medic, mai ales când ești psihiatru, înveți despre adicții, despre dependență și despre bazele lor neurobiologice. Anume relația dintre anumite structuri ale creierului, unele care ține de, să zicem, scoarța cerebrală, partea mai nouă a creierului, iar altele care sunt profund primitive, care țin de creierul vechi. Unii spun reptilian, dar sper să nu declanșăm o controversă cu asta.

Ei bine, între aceste structuri se stabilesc legături care formează anumite circuite. Și printre circuitele cele mai seducătoare pentru tânărul student la Medicină se află circuitul recompensei. De ce este seducător? Pentru că explică de o manieră aproape biomecanică felul în care suntem în căutarea recompensei și cam cum se manifestă plăcerea, odată ce o obținem. Este o relație între anumite zone din creier. Ține minte…

Care duce tot la creșterea serotoninei…

Nu contează. E o chestiune care ține de biologia noastră. Ei bine, în zona adicțiilor și a dependențelor este un versant care este foarte important prin aceea că persoana dependentă de o anumită substanță sau persoana care are adicție pentru o anume, ce știu eu, un anume comportament sau o anume tehnologie, va căuta, cu predilecție, compania acelei substanțe, întru căutarea plăcerii și, evident, evitarea durerii. Într-un fel sau altul…

Aceasta fiind recompensa…

Dar asta spune că nu este la îndemâna liberului arbitru, ci este o chestiune care devine compulsivă, este o chestiune care înlănțuie individul și care, la un moment dat, îl subjugă și uite că așa apare boala. Dependența de… Și aici pui o acoladă și sunt multe lucruri.

Și autismul virtual? Tot din asta provine?

În industria divertismentului digital, de mai bine de 20 de ani, există un concept la care majoritatea psihiatrilor nu se uită. Conceptul este de adictivitate.

Dar nu conceptul clinic, cât conceptul economic. Cât de atașat este clientul de jocul pe care îl vindem noi? Cât de mult își dorește și îi provoacă plăcere tehnologia respectivă utilizatorului cu pricina?

Mai multă afiliere, mai mult atașament egal mai mulți bani, mai mult profit, creșterea business-ului.

Imersivitatea și ”condiționarea comportamentală” în industria digitală

Asta înseamnă că ne vindem, inconștient, sănătatea mintală?

Am să merg mai departe, acesta e doar începutul… Adictivitatea, la un moment dat, a stârnit diferite tresăriri. Și oamenii au spus: ”Stai o secundă, ce-i asta cu adictivitatea, adică voi, în mod deliberat, vindeți lucruri oamenilor, care, într-un fel sau altul, să le degradeze sănătatea mintală?” Și oamenii au zis: ”Poate nu e bine să folosim termenul acesta, hai să îi spunem experiență imersivă”. Și i-au spus într-un fel, aici intervin doctorii, inginerii sociali care au transformat un rahat într-o chestie foarte cosmetică.

Imersivitatea este noul concept, imersivitatea înseamnă așa: o măsurăm vizavi de cât de bun este conținutul, și derivativ, și satisfăcător, și nou… Dar și cât de mult, să zicem, alege – dintr-o mare de alegeri – individul să stea cu noi, nu cu altul. Asta este imersivitatea. Și cum facem noi chestiunea asta? Păi putem să facem chestiunea asta printr-o mulțime de mecanisme, dar, din păcate, ele sunt din ce în ce mai feroce, și anume condiționare comportamentală.

Din anii `50 încoace, știm din experimentele lui Skinner, B.F. Skinner, că animalele – și oamenii au și ei o biologie animală – sunt condiționabile. Pavlovian sau Skinnerian. Condiționarea operantă un pic mai complicat decât reflexele pavloviene care se închid jos, în măduva spinării, nu în creier, iar în ceea ce privește condiționarea comportamentală din industria digitală am ajuns la niște paliere care sunt uluitoare. Absolut uluitoare.

Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru

Distructive?

Distructive, evident, prin consecințe, dar sunt uluitoare în raport cu cât de puțin mai pot face actorii, stakeholderii la nivel transnațional sau național în tot ceea ce înseamnă limitarea daunei. Pentru că, de obicei, un stakeholder național sau internațional poate să administreze o amendă. Și am văzut că au fost date amenzi de ordinul miliardelor de dolari, de euro ș.a.m.d., au existat procese etc… Dar în momentul în care tu faci profit de zeci de miliarde, deja în prețul fiecărui gadget pe care l-ai vândut sau de fiecare dată când cineva accesează rețeaua socială, boss-ul – ca să zic așa – produsului și-a asumat că un 10%, 15% va fi ban de amenzi.

Când ne instruim copiii să interacționeze cu tehnologia, majoritatea dintre noi – din această generație de părinți – suntem profund neechipați. Este ceea ce unii specialiști au numit incompatibilitatea dintre generațiile analogice și cele digitale.

Și există această incompatibilitate?

Există. Imaginează-ți ce este aceea o generație analogică. Generația analogică este cea care a crescut cu telefonul cu disc. Și care poate că, la început, a avut în faza de deontologie, de creștere-dezvoltare psihologică, relație cu cartea de colorat, cu creionul, cu mașinuța, cu trenulețul, cu obiecte manipulabile în viața reală.

Generația digitală este definită prin interacțiunea, încă de la naștere, cu tehnologia. De la naștere înseamnă din prima lună post-partum.

”Vorbim de uniformizare și, în același timp, de o eroziune greu de anticipat”

Dar nu este o chestiune participativă, despre asta aș vrea să îmi vorbești, pentru că, într-adevăr, aș vrea să ajungem la acest autism virtual și la faptul că s-a creat o distanță între copii și părinți, copiii având aceste manifestări în care nu-s atenți absolut deloc, nici măcar atunci când sunt chemați la masă. Nu vor să mai facă lecții, sunt lipiți de ecranul tabletei, de aceea este și teama de un viitor în care copiii vor fi cu capul ca tableta, să spunem…

Apariția tehnologiei a dat, ca să zic așa, un șut în vintre societății umane, motiv pentru care toți cei născuți din 2000 încoace sunt post-mileniali, unii le spun Generația iPad sau Generația Snowflakes, a fulgilor de nea, hiper-individualiști și foarte fragili, și nu numai atât.

Cât privește relațiile umane, mai vulnerabili în a forma comunități reale. Ce-i drept, ei formează foarte bine, excesiv de bine, chiar, comunități virtuale, iar viteza cu care formează astfel de comunități este înmărmuritoare, din punctul meu de vedere.

Dă-ți seama – lăsând la o parte subiectul profund social, civil etc. – ce s-a întâmplat cu mișcarea Me Too, #metoo, vizavi de drepturile femeilor, sau ce s-a întâmplat cu Black Lives Matter (n.red. – mișcare internațională pentru drepturile omului care s-a format în cadrul comunității afro-americane și militează pentru încetarea violenței și a rasismului sistemic față de rasa negroidă), cât de repede a cuprins focul ăsta toată zona digitală, din San Francisco până în Kathmandu. Adică, nu era posibil înainte, nu mai există granițe. Așa cum, spre exemplu, observăm de doi ani cât de greu este să stăpânești o pandemie, dată fiind globalizarea transporturilor.

La fel în ceea ce privește conținutul viral, mental, nu mai există bariere. Nu mai avem cultură, din păcate, nu mai putem să denominăm o cultură sau un mod de creștere care să fie tradițional, în ghilimele, românesc sau sârbesc, sau bulgar sau ungar, câtuși de puțin. Vorbim, pur și simplu, de uniformizare și, în același timp, de o eroziune greu de anticipat încotro va duce a acestor lucruri care, înainte, le dădeau oamenilor un sens, dădeau o identitate…

Le dădeau o stabilitate și, în cele din urmă, poate că circumscriau un gen de sănătate mintală. Valorile acestea de care vorbesc sunt valori care au coexistat și au coevoluat cu specia umană de-a lungul mileniilor. Iar nevoia copilului de prezența părinților nu este doar o întâmplare sau nu este o chestie literară. Este un parametru de co-evoluție.

Copiii de om sunt printre cei mai dependenți de părinții lor între oricare alți pui de mamifere pe planeta Pământ.

Și pentru cel mai mult timp. Dar ceea ce vedem din ce în ce mai mult este că, în loc să – fie-mi iertată, poate, vulgaritatea – stea la țâța mamei, mai nou copiii sug la un terminal digital. Cu siguranță că nu vine lapte matern pe-acolo. Și de aici începe, de fapt, un versant al discuției despre autismul virtual.

În anii `70, spre exemplu, s-a vorbit foarte mult de relația – în sistemul de atașament – dintre mame și copii, în ceea ce privește etiologia și etiopatogenia autismului. Vezi Doamne, era o psiholoagă care susținea că ”mamele-frigider” – sau ”mamele-reci” – sunt mamele care generează autism, sau mamele schizofrenogene sunt cele care justifică apariția schizofreniei. Nu este adevărat. Autismul virtual nu pică decât simptomatic pe conjuncția tulburărilor de spectru, în fapt și de drept este o tulburare profundă de atașament și de adaptare. Copilul ăla, dacă ar avea ce-i trebuie, n-ar avea simptome.

Noi vedem simptomele, că sunt de retragere autistă, de întârziere în achiziția anumitor chestiuni absolut obligatorii pentru scheletăria asta de a crește și-i spunem, prin forța vocabularului, autism, pentru simplu fapt că nu avem un alt nume. Adică, prin comparație, eu sunt ateu prin simplu fapt că nu știm cum să-i definim pe oamenii care nu aderă la o religie oarecare. Cam așa e și cu autiștii virtuali. Termenul curios aici este virtual, și nu autist.

”Drama e că un întreg sistem de ecosistem de socializare pentru copii a început să dispară”

Acum, vorbeai despre lipsa de atașament. Și aș vrea să te întreb, ai avut, în ultima perioadă, pacienți copii care au dezvoltat această lipsă de atașament față de orice tocmai pentru că sunt foarte răsfățați și au absolut totul la îndemână?

Eu nu văd pacienți cu vârste sub 18 ani. Eu sunt psihiatru de adulți, spunem noi, adică pacienții mei sunt de 18 ani în sus, dar conduc o clinică unde avem un departament de pedo-psihiatrie și noi vorbim foarte des între noi, mai ales că în zona asta de tranziție la adolescență – 16, 17, 18 ani – noi preluăm, după aia, pacienții care, poate, au probleme cronice și atunci suntem…

Și lipsa de responsabilitate, iarăși…

Ajungem și acolo… N-aș picta peisajul ăsta în termeni chiar apocaliptici. În fapt și de drept, există clar oportunități când vine vorba de tehnologie, încât să vină în continuarea anumitor lucruri și apoi, evident, nereglementată poate să facă foarte mult rău. În același timp în care drama nu este că ai copii care stau mult pe tehnologie. Drama e că un întreg sistem de ecosistem de socializare pentru copii a început să dispară. Sala de sport, locul de joacă…

Îți aduc aminte, că doar suntem contemporani. Acum, când îți spuneam chestia asta, voiam să îți aduc aminte cât de multă insistență a fost în clasa noastră politică, în vremuri de ciudată amintire, și era o reală frenezie, dacă îți aduci aminte, toți primarii, toți deputații, toți parlamentarii României țineau morțiș să facă și ei un loc de joacă undeva, în România, ceea ce a creat anumite apariții de-astea buboase, parcuri undeva în câmp, unde nu se ducea nimeni și, dacă se poate, cu cât mai multe bănci și cu cât mai multe tomberoane însoțitoare pe-acolo.

Sau săli de sport care n-au mai fost finalizate niciodată…

Sau terenuri de fotbal făcute în pantă… Lista gogomăniilor financiare în România – gogomănii pentru noi, pentru ei au fost afaceri de succes – e interminabilă. Bun. Dar, revenind… Locul de joacă, așa cum era în epoca noastră în spatele blocului, sau maidanul, între ghilimele, erau locuri de socializare pentru copii.

Socializarea nu se întâmplă la copii spontan, ceea ce poate că-i ia prin surprindere pe unii oameni, cum că tot ce-am de făcut e să-l catapultez pe Goguță între alți copii și se va întâmpla printr-o formă de magie. Nu-i adevărat. Ea (n.red. – socializarea) este facilitată, intermediată de prezența adultului și de tot ceea ce înseamnă elementul joc. Jocurile copilăriei.

Am avut privilegiul să cunosc un tânăr antreprenor care a ales o cale foarte, foarte atipică prin aceea că a readus laolaltă jocurile, acele jocuri ale copilăriei care chiar se joacă în timp real, chiar se joacă în echipă, chiar se joacă în tot ceea ce înseamnă tandem pentru urmărirea unui anumit scop, pentru că – iacătă – părinții români nu mai știu să se joace. Dacă întrebi acum, dacă faci acum un sondaj de opinie câți părinți din România se mai joacă, cu copiii lor, s-ar putea să aflăm un lucru foarte trist.

”Absenteismul din căminul familial este o problemă de sănătate mintală”

De ce se întâmplă lucrul acesta? Ești psihiatru, poți explica…

Prima explicație la îndemână este că românii, după picarea regimului ceaușist, comunist, au început o ”cursă a înarmării” vizavi de tot ceea ce înseamnă capitalism, prosperitate și obținerea de bani.

Asta au înțeles din capitalism…

Exact. Din păcate… N-au înțeles foarte mult ce înseamnă ”ban per unitatea de timp” și atunci s-a pus problema de bani. Un român muncește, în medie, mai mult cu 25 – 30% mai mult decât un contemporan occidental, este remunerat mai prost și travaliul lui – randamentul lui util – este mai mic.

Atunci e și mai bolnav…

De-aici încep o sumedenie de rapeluri, dar absenteismul din căminul familial este o problemă de sănătate mintală. Nu mai vorbesc de o întreagă generație care a fost sacrificată de marea migrație a forței de muncă în anii `90 – 2000, am avut la început, știu că era o statistică, undeva între (pentru că sunt greu de obținut astfel de statistici) 80 și 150.000 de copii crescuți de bunici în România. Dacă îți aduci aminte, în tot exodul acela al badantelor, drumul Italiei și al Spaniei, căpșunari și așa mai departe…

Și de acolo drame foarte multe, suiciduri…

Între timp, acei copii la care ne uitam – să nu uităm, suntem în 2022, vorbim de ce se întâmpla acum 15, 16, 18 ani -, acum ne uităm la acea generație care a atins vârsta tinereții și care, evident că e pe undeva, nu am indicii, dar ceva mă duce cu gândul că sunt aceiași oameni pe care îi vezi astăzi protestând pe stradă împotriva măsurilor, împotriva ordinii, împotriva autorității.

Sunt oameni care și-au luat propriul destin în brațe, sunt oameni care cred în teoria conspirației, sunt oameni – fără doar și poate -, dar sunt niște oameni care au ajuns, la un moment dat, fără căpătâi, pentru că acea Românie nu le-a mai oferit nimic.

”Vorbim de un proces capabil să schimbe axa magnetică a țării de pe un moment pe altul”

Poate că nu este numai asta, poate că este și această, hai să spunem, traumă… Sechelele care există din acei ani ai comunismului în care vedeai pe toate ecranele, alb-negru, desigur, cât de superbă este agricultura, numai minciuni ca să dăm bine, cum s-ar spune. Știai cât te minte prietenul și că el e, de fapt, securist și că, de fapt, urmărea nu prietenia cu tine, ci cu totul altceva. Și atunci, toate aceste minciuni au creat o neîncredere colectivă, în care unii au și rămas și resping absolut totul, deci nu mai au încredere în nimic. Nu mai au încredere în Poliție, în Biserică, în omul de lângă ei… Ce se întâmplă?

Încredere, nu. Dar nevoia de afiliere, da. Vreau să punctez chestiunea asta. Încredere, nu, dar nevoia de afiliere, da. Eu, când eram încă medic rezident, asta se întâmpla în 2009, venisem în România, din Canada, în 2008, ca să îmi termin studiile de specialitate și lucram cu o colegă pedo-psihiatru la Spitalul de Psihiatrie, pe Secția de Neuro-Psihiatrie Infantilă. În perioada respectivă, și e o poveste pe care o spun, uneori, pacienților, pentru că încă mai impresionează – asta era, repet, acum 15 ani, pe undeva, 14 ani.

În perioada respectivă, copiii din centrele de plasament, în județe riverane ale Bucureștiului, veneau pentru evaluările periodice la Spitalul ”Obregia” pentru că nu aveau acces în județele lor. Nu știu dacă nu cumva chiar și în zilele noastre se mai întâmplă. Veneau cu un microbuz. Un microbuz cu 30 de copilandri pe care trebuia să-i vedem într-o anumită dimineață și să stabilim cam care este starea lor de sănătate. Las la o parte că mulți erau deja pe medicație, ăsta e un subiect pentru care la un moment dat mi-am luat multă ură în comunitatea pedo-psihiatrică pentru că am protestat, dar se folosea, era normal… Pentru pacificarea lor. Dar să nu divaghez. Veneau copilașii, stăteam, petreceam undeva la un 5 – 6 ore cu ei…

Cât poți să stai cu un copil în acele 5-6 ore, că aveam de văzut 30 – 40? Dar, în orișice caz… După 15 – 20 de minute începeau să-ți spună ”mami” și ”tati”. Și o altă chestiune. Majoritatea dintre ei, când venea vremea să plece, începeau să zică ”da` nu mă iei cu tine acasă? Am să fiu cuminte. Tu ești tăticul meu sau tu ești mămica mea…” E sfâșietor…

Deci se lipeau într-o afecțiune spontană…

Cine n-a trăit chestiunea asta poate doar să-și imagineze, dar amintirile mele sunt foarte puternice, căci am trăit-o pe pielea mea. Ei bine, de ce zic chestiunea asta? Pentru că aceia erau un fel de orfelini.

Revenind acum la oamenii care să zicem că sunt crescuții anilor 2000, care și-au văzut părinții plecând la muncă și-au văzut, într-un fel sau altul, familiile sfărâmițate, atomizate de nevoia de a subzista sau măcar de a păstra un echilibru financiar… Ei, astăzi, au o nevoie patologică, bolnăvicioasă, de afiliere și asta-i face foarte vulnerabili. Îi face foarte vulnerabili pentru că îmbrățișează cu ușurință surprinzătoare anumite cauze, hai să le zicem don quijote-ști, mai mult sau mai puțin pierdute, dar ei nu văd dincolo, strict, de emoționalul lor imediat.

Simt nevoia de a fi eroi?

Ba, mai mult decât atât, simt nevoia de a își lecui, într-un fel sau altul, trauma asta a abandonului. Tu gândește-te cu câtă vehemență și isterie – ia-o cu proporția cuvântului, nu neapărat psihiatric – se manifestă anumite domnișoare sau domnișori, unii dintre care au intrat chiar și în Parlamentul României, când e vorba de neîmplinirea anumitor expectative de-ale lor. Adică sunt oameni care nu se pot susține într-o polemică oarecare și care o să se victimizeze și o să facă o anumită paradă. Nu generalizez aici…

Unii devin chiar opresori…

Și, la limită, din nevoia de afiliere, pot să ia efectul acesta de gloată. Gloata aceea tradițională, de pe vremea lui Gustave Le Bon – știi, când a scris Teoria Mulțimilor -, aia era într-un fel, ți-o imaginezi luând cu asalt baricada și eliberând pe cei necăjiți dintr-o închisoare.

Gloata digitală, Dumnezeule mare!, gloata digitală este, ca ordin de magnitudine, de mii de ori mai mare. Tu gândește-te că o gloată oarecare, nu știu, zdrențăroșii ăia, mizerabilii, ce știu eu, ăia erau 200 – 300 de oameni. Dar aici vorbim de milioane. Adică vorbim de un proces capabil să schimbe axa magnetică a țării de pe un moment pe altul.

Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru: ”Gloata digitală este, ca ordin de magnitudine, de mii de ori mai mare decât gloata tradițională”

Apocaliptic… 

Și, ca să închidem arcul ăsta, al generațiilor ”analogi versus digitali”, analogii sunt destinați pieririi, câtă vreme acele lucruri care transcend strict dihotomia analog-digital nu vor fi păstrate în educația noastră formală. Ne vor îngriji digitalii.

Și tare mi-e teamă, între ghilimele – că sunt om la 40 de ani -, că peste 30 – 40 de ani, dacă o să mai existe România, o să mai îngrijească de diverse senilități un țârcovnic cu tabletă de-asta tactilă, absolut legat la ce se întâmplă în bulișoara lui digitală, dar absolut inocent în ce privește nevoile mele umane.

Mie de-acum îmi este teamă.

Încă n-am ajuns acolo…

”Am început să văd cazuri COVID care erau destul de atipice, veneau cu afectare neurologică și psihiatrică per primam”

Încă n-am ajuns, este adevărat, dar uite, apropo de problematica aceasta, de restricțiile impuse de pandemie, de tot ceea ce s-a-ntâmplat în spitale… Până la urmă, pacienții aceștia pe care i-ai avut în acești doi ani, ce fel de tulburări au prezentat? Bine, nu dăm nume…

Mi se pare o întrebare foarte importantă și cred că e timpul să fim onești, direcți. Să ne uităm un pic mai atent la ce s-a întâmplat în acești doi ani. Dintr-un versant al reacției sociale la amenințarea COVID și-apoi tot ce a produs starea de urgență, restricțiile severe, reducerea mobilității cu peste 80%, internările forțate, izolarea – carantina impuse, internările persoanelor cu simptome minime, încât să stea, uneori, trei săptămâni, patru săptămâni în condiții de izolare.

Onestitate înseamnă să te uiți și la ce-ai făcut bine, și la ce-ai făcut mai puțin bine, și unde-ai procedat corect dar, mai ales, unde-ai procedat greșit. Așa ar trebui să judeci un medic. Dintr-o perspectivă strict psihiatrică, mi-aduc aminte – undeva, din vara lui 2020, nu inițial, nu imediat -, din vara lui 2020 am început să văd cazuri COVID. La vremea respectivă, nu se discuta despre efectele pe termen mediu și lung ale COVID, Long COVID, sechele etc.

Dar am început să văd cazuri COVID care erau destul de atipice, prin aceea că veneau cu afectare neurologică și psihiatrică per primam. În medicină, per primam înseamnă că nu existau factori de risc înainte și, cu toate astea, vezi un cetățean la 40 – 50 de ani că vine cu sechele de accident vascular în zone care nu sunt reputate că sunt ținte de accident vascular.

În medicină și în neuroanatomie știi că anumite zone din creier sunt mai sărăcuțe, așa, în tot ceea ce înseamnă pat vascular. Ei bine, ei veneau cu niște accidente de-asta vasculare în zone profunde, în zone care, de obicei, sunt bine irigate și puteai deja să intuiești că, de fapt și de drept, mecanismul acelor accidente vasculare era trombotic. Adică se formau cheaguri de sânge, complet aiurea, în anumite zone din creier.

”Starea în izolare, ruperea, telemunca au început să-și arate colții”

Asta a fost până când autopsiile au devoalat faptul că este vorba de o boală sistemic-vasculară.

Exact. Bun. Psihiatric vorbind, și poți să ai – mergând pe aceeași judecată – o speculație educată că mecanismul intim era tot inflamație și vasculopatie și vasculită, am început să văd oameni tineri care aveau episoade psihotice acute.

Episoade psihotice acute, adică dintr-o dată sau pe parcursul a câtorva zile/săptămâni, testarea realității la aceste persoane devenea rapid alterată și dezvoltau idei delirante – mai puțin halucinații -, dar în mod evident și clar, și manifest, aveau o dezorganizare a gândirii și o reorganizare a ei, de obicei paranoic. Cu delir de urmărire, de fugă, de influență, de natură mistică…

Depresii? Pesimism?

Încă nu… Eu îți vorbesc de vara lui 2020. După care vremea a trecut, numărul de cazuri a crescut și evident că s-a așternut, ca să zic așa, cenușa asta nucleară a infodemiei (n.red. – răspândire rapidă și de anvergură atât a informațiilor exacte, cât și inexacte despre ceva, cum ar fi o boală; pe măsură ce faptele, zvonurile și temerile se amestecă și se dispersează, devine dificil să înveți informații esențiale despre o problemă). Și, odată ce s-a întâmplat chestiunea asta, asta se întâmpla înainte să vină vaccinurile, am început să văd persoane care aveau, de această dată, reacții profund emoționale la ce se întâmplă de jur împrejur.

Unu la mână – a crescut numărul de decese. Doi la mână – a crescut numărul de îmbolnăviri. Trei la mână – presiunea pe societate, odată ce am intrat în nesfârșita stare de alertă, s-a transformat în altceva decât presupuneam noi inițial. Și am început să văd persoane care, de această dată, nu mai bubuiau psihotic, ei au continuat să vină, dar se manifestau profund nevrotic. Profund nevrotic înseamnă tulburări ale somnului, apetitului, starea în stare de izolare, ruperea, telemunca au început să-și arate colții.

Acum, cică e mai bine să fii nevrotic decât schizoid… Sau să ai tulburări de personalitate.

E o butadă că visul de succes al oricărui psihanalist este să transforme pacientul psihotic într-un nevrotic funcțional. Dar, când spun comportament nevrotic, mă refer strict la calitatea vieții acestor oameni. Nu e o glumă aici…

Sunt oameni care nu se mai puteau ține de treabă, care nu mai puteau să interacționeze foarte bine cu semenii, care – în mod spontan, verbal – se plângeau și sufereau de anumite manifestări, multe psihosomatice, trebuie spus.

Undeva în toamna lui 2020 – pe iarna lui 2021 a apărut primul colțișor de manifestări funcționale, le zicem noi, organice funcționale, anume că din ce în ce mai mulți oameni aveau probleme respiratorii. Jenă în gât, usturimi, dificultăți de respirație, aveau comportamente, unii dintre ei, profund compulsive, cu pulsoximetrul, cu testatul, unii dintre ei abuzau, din punctul meu de vedere, cu frecvența testării…

Își creau efectul placebo?

Nu, Dumnezeule mare, nu… Pur și simplu este contagiune socială. Pe vremuri, la UQAM (n.red. – Universitatea Quebec din Montreal), când eram în Canada, aveam o colegă care era profund interesată de ceea ce se numește ”Sindromul Pokemon”. Sau isteria în masă. În anumite pelerinaje, într-o stare de transă, oamenii se contaminau și aveau manifestări asemănătoare.

”Sindromul Pokemon” pleacă de la faptul că, în Japonia anilor `90 – începutul anilor 2000, a fost un anume episod din acele desene animate unde apărea un efect stroboscopic, o succesiune rapidă de lumini și au fost raportate la televiziune mai multe cazuri de crize convulsive după episodul ăla…

”Vom plăti – psihiatri, psihologi și pacienți – ortul tragediei prin care am trecut”

Chiar și suicid…

Dar felul în care a fost raportat incidentul a declanșat undeva la zeci de mii de cazuri de criză de epilepsie fotosensibilă în Japonia. Oamenii au rămas absolut stupefiați. În fapt, nu erau crize de epilepsie, în fapt era acest fenomen de contagiune socială.

Acum, revenind la pandemia de COVID… Pe măsură ce televiziunile, mass-media, radiourile etc., trompetele, vuvuzelele au început să surprindă, să penetreze prin cele mai mici crăpături ale științei sociale și umane, evident că oamenii au început să aibă simptome somatice.

Ei bine, simptomele somatice făceau ca, dincolo de starea de sănătate mai mult sau mai puțin influențată a individului, să ai și o psihologie particulară. Acuma, dă-ți seama…

Să ai stări, să te testezi, să nu iasă nimic. Tu să nu dormi, să nu mănânci, să ai senzație de sufocare… Te poate duce pe buza unui abis.

Cred că, din acest punct de vedere, ani de acum înainte, la nivel planetar – și în România, și noi la rândul nostru – vom plăti, în ghilimele, psihiatri, psihologi și pacienți, ortul tragediei prin care am trecut. Și care nu se referă doar la moarte și la viață. Se referă, uite, și la contagiunea aceasta în masă. La psihoza aceasta care a fost reverberată, până la urmă, poate, din cele mai bune intenții, dar și cu cele mai proaste instrumente.

Vorbeam, înainte de a începe să înregistrăm, de propagandă și anti-propagandă. Am avut și avem un război informațional cât se poate de orchestrat, și de coerent, și de articulat, teorii care – astăzi – apar în Venezuela și mâine le vezi la Bragadiru. E clar că nu-i un fenomen haotic sau random (n.red. – aleatoriu, întâmplător), este clar că există interese care canalizează astfel de informații sau astfel de vectori, încât să ajungă, cât mai repede, la destinatar.

În schimb, reacția statelor, a stakeholder-ului statal, a organizațiilor așa-zis tradiționale, a fost… Dumnezeule mare… Nimeni nu a avut, cât de cât, o atitudine constructivă, psihologic informată sau bazată pe dovezi în a contracara chestiunea asta. În democrațiile consolidate cu atât mai puțin. Pentru că, uite, noi avem drept la cuvânt, pentru că nu poți să bruiezi, pentru că nu poți să cenzurezi, pentru că, pentru că, pentru că…

Îți aduc aminte că, spre exemplu, în starea de urgență și doar în starea de urgență în România au fost câteva website-uri care au fost cenzurate. Oamenii cred că au uitat chestia asta, între timp. Dar a fost o chestiune controversată, după care s-au spălat pe mâini și au lăsat lucrurile astea de-a valma. Ei bine, mișcarea de contra-propagandă a statului a fost un fel de foc pe foc.

N-a fost o chestie subtilă.

Nu numai chestiunea asta, dar oameni care nu sunt suficient de bine pregătiți au avut șoapte și au avut și urechi pe care să cadă șoapta încât, din păcate, și statul – în momente altfel critice – să devină partizan unei propagande oarecare. Or asta este o chestiune care, de fapt și de drept, ar trebui să ne pună pe toți într-o formă profundă de neliniște. Adică ai niște demenți care dezinformează și noi, care suntem tabăra bună, o să dezinformăm mai bine decât acei demenți? Drept urmare, consecințele asupra omului de rând sunt acestea de care îți spun. Și apoi a venit momentul la care, oficial, am descris Long COVID. Long COVID, cu manifestările… Eu sunt psihotraumatolog.

Sunt multe cazuri?

Aici vreau să fac o notă, am și scris pe tema asta. Eu, ca psihotraumatolog, am, să zicem, o predilecție și am o anumită aplecare diagnostică în tot ceea ce înseamnă tulburările care sunt generate de traumă. Spectru, reacții la traumă și manifestările. Am lucrat în zone de război, am condus o secțiune în Asociația Mondială de Psihiatrie care cu asta se ocupă. Ei, și există secțiunea – la Long COVID – de simptome fizice (care este OK, este rezonabilă medical), apoi este un întreg pomelnic de simptome pe care eu le-am recunoscut, dar care n-au nicio treabă cu Long COVID.

Sunt simptome de tulburare de stres post-traumatic pe care le vezi, de obicei, și care sunt frecvent întâlnite după catastrofe sau cataclisme.

Sau la militarii care vin din zone de conflict.

Am o colegă care a studiat fenomenul ăsta după războiul din Georgia și este expert internațional doamna doctor cu pricina. Și îmi aduc aminte de când ea se ducea în taberele de refugiați în zona respectivă – Osetia, Abhazia, nebunie… – și după aia extrăgea interviuri, chestionare psihiatrice… Și vedeam simptomele pe care le aveau oamenii.

Ei, ce mi-s ăia din Georgia, după ce au intrat rușii peste ei, ce-mi sunt cei care au simptome de Long COVID după ce-a intrat virusul peste noi.

”Nu poți să schimbi ceea ce n-ai definit ca o problemă”

Deci simptomele de Long COVID, vrei să-mi spui că sunt identice, multe dintre ele, cu șocul post-traumatic al militarilor sau al populației civile din zone de conflict armat.

Absolut. Absolut de acord.

E grav, foarte grav… Cum ne mai revenim, asta întreb?

Este grav în măsura în care – și este un lucru pe care nu poți să-l iei decât așa – primul pas în rezolvarea oricărei probleme este să conștientizezi că ai una. Nu poți să schimbi ceea ce n-ai definit ca o problemă.

La momentul de față, singura țară în Uniunea Europeană care a avut o tresărire în direcția asta a fost Franța. La nivelul organizațiilor medicale și de profil, ei au început să spună: ”Bun, vom acorda un gen de consiliere psihologică oamenilor”. Niciun alt stat n-a făcut asta… De Marea Britanie nu mai vorbim, că nu mai sunt în Uniunea Europeană. Dar sunt un model de luat prin NHS (n.red. – Sistemul Național de Sănătate). Nimeni n-a stat să măsoare care a fost termometrul, sau mai degrabă barometrul, accesării serviciilor de sănătate mintală și pe ce simptomatologie.

Sunt niște canadieni, spre exemplu, care au început un survey (n.red. – studiu), un sondaj în mai multe țări, și România participă, dar așteptăm rezultate undeva către jumătatea anului 2022, poate chiar toamna, niște analize intermediare. Pe tot ce înseamnă impactul pandemiei la nivelul calității vieții și sănătății mintale. Este un studiu prospectiv prin niște chestionare pe care le completează individul. În paranteză fie spus, fac parte din rețeaua de bune practici a OMS-ului, de ani de zile, pe partea de psihiatrie sunt expert invitat pe anumite probleme ale OMS. E o participație absolut benevolă.

Te felicit că o faci…

Realmente, nu e o chestie care să ocupe prea mult timp. E o chestie care cred că este utilă și, în unele momente, chiar necesară. În acești doi ani – e un lucru pe care poate că oamenii nu îl știu, dar nici nu cred că aveau de unde să îl știe majoritatea -, OMS-ul a trimis invitații în rețeaua lor de bune practici, de trei ori, cu privire la pacientură. Mă refer pe sănătate mintală, dar încă n-am văzut rezultate publicat de OMS, să sperăm că o să apară. Dar, doi, cu privire la starea de sănătate mintală a personalului sanitar, ultima misivă de la ei a fost undeva în toamna anului trecut, sper să nu greșesc.

Când era vorba de burnout?

Când era vorba de burnout. Era la începutul valului Delta.

De burnout-ul personalului medical.

Absolut. Da. Și, între noi fie vorba, și formal și informal, în România situația este extrem de complicată.

”Am avut o Românie care n-a știut să publice detaliile despre mortalitate excesivă, în primul an de pandemie”

Cunosc medici care erau așa de terminați, mai ales de suferința pe care o vedeau în ATI. La un moment dat, au ajuns la această stare în care aveau nevoie de un antidepresiv… Ca să poată să își ducă mai departe acest calvar, acest travaliu… Ai tratat colegi în burnout?

Am tratat colegi, specialiști în ATI. Destul de mulți… Care este realitatea și mai cruntă? Undeva, în urmă cu patru ani, cred – 2017, se fac cinci ani -, Colegiul Medicilor București a publicat rezultatele unui studiu personal făcut de ei vizavi de calitatea vieții și a sănătății mintale a personalului medical din Capitală. Și atunci a fost și o știre care ar fi trebuit să creeze un pic de frison autorității centrale, cum că aproape 40% din personalul medical îndeplinea criterii semnificative de burnout. 40%!

Acuma, că societatea a fost sau n-a fost pregătită de doctori … După aia, a venit doamna ministru Pintea, a crescut salariile și deodată era mai tolerabil să fii prăjit, între ghilimele, dacă tot luai banii respectivi. Bun… La momentul de față, aș risca o dublare, cel puțin la populația sanitară care a interacționat direct pe secții COVID cu pacienții, în ultimii 2 ani. Adică, din ei, probabil, aproape 80% speculez că îndeplinesc criterii de burnout.

Dar mai este și o altă realitate, o realitate mult mai cruntă, a medicilor care au fost îngrădiți la accesul lor la bolnavi, în ultimii doi ani, deci nu și-au putut face meseria. Ei au o cu totul altă geografie a suferinței, în primul și în primul rând prin aceea că lor le-a crescut mortalitatea per pacient, în oncologie, în politraumă, în chirurgia generală a abdomenului…

Plus că-și pierd din exercițiu… Scoți din mână un chirurg…

Puțin de presupus. Dar ce vreau să spun este că, fără doar și poate, la nivelul politicilor de sănătate publică – știi că discutam mai devreme de analog versus digital –, ne-ar fi prins bine o Românie digitalizată.

Dar noi am avut o Românie – un alt detaliu de care o să ți-aduc aminte – care n-a știut să publice detaliile despre mortalitate excesivă, în primul an de pandemie, pentru că INS-ul, Institutul Național de Statistică, a colectat cu greu datele despre morții pandemiei, cu creionul pe hârtie. La propriu.

Oamenii și-au cerut scuze că au publicat datele alea la vreo patru luni distanță, din simplul fapt că trebuiau transcrise de un cetățean, într-un birou, cu un tabelaș în față, pentru că așa se face treaba. Digitalizarea acestei țări trebuie făcută. Digitalizarea forțată e un subiect deja de dezbatere dacă merită făcută.

Ultima oară când a fost încercată de un ministru al Sănătății era tot în 2017, când românii s-au trezit că au un dosar electronic de sănătate, au fost niște zeci de milioane de euro băgați acolo, și culmea – deși ne-ar fi trebuit al naibii de mult un dosar electronic de sănătate în pandemie -, nimeni nu l-a folosit.

”România este foarte vulnerabilă la ceea ce înseamnă confidențialitatea datelor personale”

Știi, există în psihiatrie sau sunt mulți dintre specialiști care au ajuns la concluzia că trebuie să se discute foarte aplecat asupra tulburărilor de personalitate birocratică. Vorbeai despre analog versus digital…

În birocrația românească, momentul de inerție este la fel de cancerigen cum era și înainte de `89. Tot ce am citit despre societățile totalitare din spatele Cortinei de Fier indică prezența unei birocrații inerte care era reformată psihologic profund și unde exercițiul, de fapt, nu era de colaborare, cât de supraviețuire. Oamenii nu aveau un livrabil, nu aveau o măsură a performanței lor, un orizont de creștere și de dezvoltare personală.

Oamenii, pur și simplu, mulți dintre ei, intrau în serviciu și ieșeau la pensie după ce-au mutat o hârtie de pe mâna stângă pe mâna dreaptă toată viața. Excepțiile erau de obicei vârfurile, care și ele trăiau într-o oarecare ipocrizie, pentru că știind natura endemică a anumitor probleme nu puteau să facă nimic să le schimbe.

Ei bine, în ministerele țărișoarei noastre – 32 de ani, 33 se fac anul ăsta de la Revoluție -, foarte puțin am schimbat din anumite cutume. Foarte, foarte puțin. Sunt ministere în care lucrurile se mișcă la fel de greu, unele dintre ele, colac peste pupăză, au fost transformate, căpușate și digitalizate – vorbeam de digitalizare – pe ”repede înainte” de niște ”băieți deștepți” care au făcut foarte mulți bani și au lăsat în spate niște sisteme foarte proaste.

România este foarte vulnerabilă din acest punct de vedere la ceea ce înseamnă confidențialitatea datelor personale. Una la mână, românul nu este educat. Doi la mână – statul român nu este educat. Dacă stai să te uiți la tot ce am avut noi în acești 20 de ani, scandalul licențelor, scandalul Microsoft, oameni care au luat niște șpăgi destul de mari, care au montat niște sisteme mai mult sau mai puțin depășite astăzi.

Ne ducem spre Triunghiul Bermudelor…

Noi cu asta am intrat în marea molimă. Sunt niște lucruri bune pe care oamenii au reușit să le facă. Acum, la venirea din sărbători, am fost obligat să fac testare PCR, așa ne cere compania din motive, bănuiesc, ușor de înțeles. Ei bine, am ajuns să automatizăm, de bine, de rău, procesul, STS a ajuns să operaționalizeze acest proces, încât, la momentul la care mi-a băgat bățul în nas și-a trimis proba, după masă eu am primit un SMS că sunt negativ. Nu e foarte complicat.

Sunt niște oameni foarte faini în România, care ar putea – noi suntem, totuși, o țară reputată pentru bogăția ei de resursă digitală, pentru inventivitate, creativitate – să schimbe fața guvernării și a administrației în România.

Da. Dacă-i mai punem și pe cei care au plecat, care s-ar întoarce înapoi cu acel background și acea experiență pe care de douăzeci de ani, vorbim de 20.000 de medici, pe puțin, care au plecat, plus foarte mulți dintre cei care erau de meserie, cum s-ar spune, și pe care nu-i mai întâlnim, pentru că nici școli profesionale nu mai avem. Atunci poate că țara ar duce-o un pic mai bine, poate c-o salvăm… Asta ca ultimă întrebare.

Cât privește exodul creierelor… Exodul creierelor este o chestiune care nu putea să fie oprită, și Franța a avut propriul eu exod al creierelor, și Germania. În perioada mea canadiană, spre exemplu, deja medicii francezi începuseră să plece din Franța din pricina regimului de taxe și impozite. Medicii români au fost absorbiți în acest vacuum.

Odată cu plecarea medicilor români și cu scurgerea aceasta de inteligență și de competență profesională către alte țări și România o să-nceapă să absoarbă din spațiul extracomunitar. A început deja s-o facă, va continua să o facă. Ceea ce nu-i rău. Hai să ne-nțelegem. Nu este rău atâta vreme cât medicul, indiferent de naționalitate, origine, etnie, ce știu eu, desfășoară o practică medicală în condiții de siguranță, de igienă și de profitabilitate pentru sistemul medical.

E foarte important să înțelegi că, în continuare, doctrina la nivel centrist, în România, este că sistemele de sănătate nu pot face profit. Ceea ce e o prostie.

Adina Anghelescu-Stancu
Cunoscut jurnalist de investigatii, generatia presei anilor '90, prin condeiul căreia au trecut toate marile scandaluri ale ultimilor 30 de ani. Licențiat în Drept, specializat în nișa subiectelor din sfera justiției, cofondator al site- ului luju.ro, citeste mai mult
Cristian Lisandru
S-a născut în București, pe data de 18 iulie 1968, și este absolvent al Facultăţii de Jurnalism, specializarea Comunicare. Activitatea jurnalistică – editorialist GÂNDUL.RO, scriind articole de investigație, politică internă, politică citeste mai mult