• Publicat:
  • Actualizat:
Interviurile Gândul

Marian Popescu, șeful Comisiei de Etică: „România devine încet-încet țara unde Școala fuge de acasă”. Cum le fură sistemul de educație tinerilor ȘANSA LA VIITOR

Marian Popescu, șeful Comisiei de Etică: „România devine încet-încet țara unde Școala fuge de acasă”.  Cum le fură sistemul de educație tinerilor ȘANSA LA VIITOR
Marian Popescu, șeful Comisiei de Etică a Universității București, a lansat recent un manifest în care pledează pentru dezvoltarea personală în școala românească. „România devine încet-încet țara unde Școala fuge de acasă. Abandonul școlar, scăderea numărului absolvenților, al studenților, prejudiciul imens produs de doctoratele plagiate ale demnitarilor și nu numai, carența eticii și a integrității în arhitectura sistemului educațional, exodul absolvenților, al specialiștilor sunt un rezultat al lipsei de viziune privind tipul de educație cerut de adaptarea corectă la lumea de azi", scrie profesorul care arată că educația în România nu contribuie substanțial la dezvoltarea personală a copiilor, a adolescenților, a tinerilor. Potrivit lui, „reformele" și nenumăratele modificări legislative pierd din vedere exact esența - „subiectul viu al educației, copilul viu, elevul viu, studentul viu", concentrându-se exclusiv pe proiecțiile birocratice ale acestora din urmă. Într-un interviu pentru Gândul, Marian Popescu vorbește despre problemele din învățământul românesc și despre felul în care ar putea ajunge școlile să educe oameni capabili, responsabili și integri.

Marian Popescu, șeful Comisiei de Etică a Universității București s-a pronunțat tranșant în cazul a două teze celebre de doctorat-plagiat, cea a premierului Victor Ponta și cea a vicepremierului Gabriel Oprea: în ambele, a arătat el, există un număr mare de pagini copiate pur și simplu fără citarea sursei. La el și la colegii lui de la Comisia de Etică ajung cazurile de masterate și doctorate care au încălcat criteriile de integritate, lucrările ai căror autori au ales calea cea scurtă pentru a obține avantaje de tot felul. Suspiciunile de plagiat în astfel de cazuri reprezintă doar vârful unui munte de probleme pe care le are învățământul românesc, începând cu școala primară și terminând cu școala doctorală. „Eu vorbesc în manifest de lucruri care țin chiar de inima educației românești pe care nu o văd așezată corect. Asta cu doctoratul plagiat este la extremitatea unui arc enorm de probleme, care este generat exact de modul în care gândim educația copilului în școală. Când se ajunge la capătul arcului, la situația de doctorat plagiat, toată lumea arată cu degetul spre universitatea cutare, spre școala doctorală cutare și nu ne mai uităm înapoi. Nu ne mai uităm cum s-a dezvoltat ca persoană copilul, adolescentul, tânărul care la un moment dat, adult fiind, ajunge să își dea un doctorat”, arată Marian Popescu.

„Îți iei salariul și nu te interesează elevul din fața ta. Este o comoditate condamnabilă 100%”

În România, o parte importantă din procesul de educație se bazează pe copiere. „Ideea de a copia are partea ei pozitivă, dar are o parte complet distructivă când copierea devine un act ilicit. Partea proastă este că în școala generală, în liceu, elevii sunt fie încurajați să copieze, fie este trecută cu vederea copierea ilicită. Și, atunci, fetele și băieții sunt educați să nu mai vadă că există o mare consecință etică, una care vizeză de fapt integritatea propriei persoane, atunci când folosești ilicit actul copierii pentru a obține un avantaj școlar. La fel cum se întâmplă și cu cei care plagiază doctoratele. Ei obțin avantaje în mod ilicit, dar asta are rădăcini în trecut, evident”, explică profesorul. O mare responsabilitate în perpetuarea acestui fenomen o au chiar cadrele didactice. „Atunci când nu îți pui problema, care este și una de conștiință, că actul didactic este unul esențialmente de natură etică, care are și corolar chestiunea integrității în educație, lucrurile decurg ușor. Îți iei salariul, nu te interesează elevul din fața ta. Este o comoditate condamnabilă 100%”, este de părere Marian Popescu.

„Noi degeaba vorbim despre învățământul centrat pe student, dacă studentul nu este acolo, în centru”

Potrivit acestuia, școala românească eșuează în principala ei misiune, aceea de a forma oameni. „Cred că misiunea școlii este acela de a forma persoana, Regele Carol I spunea că misiunea școlii este aceea de a forma caractere înainte de orice. Nu atât să pompezi cunoștințe, deși, evident, școala trebuie să facă asta, ci mai ales să poți contribui la un mod corect de a judeca al copilului, la un mod corect de a se situa în raport cu lumea în care trăiește. Dacă noi nu facem asta și îi dăm numai informații, cunoștințe și credem că cu asta am rezolvat ceea ce trebuie să facem, ne înșelăm. Eu pledez pentru o reformă esențială, enormă, a tuturor pachetelor curriculare, pe toată arhitectura ciclurilor educaționale, care să determine o atenție specializată cât mai mare pentru dezvoltarea personală a copilului. De aici decurg consecințe pozitive enorme pentru întreaga societate. Numai că noi nu dorim sau nu putem să vedem lucrurile în felul ăsta, pare ceva utopic. Așa ceva nu se poate. Cum să nu? Se poate! Problema este să vezi cât de cât lucrurile aproape de acest fel”, spune Marian Popescu. Un loc central în aria curriulară ar trebui să fie dezvoltarea personală a copilului, iar șeful Comisiei de Etică ar vrea să le vadă printre disciplinele de studiu pe acelea care dezvoltă potențialul creativ, capacitatea de a vorbi în public, de a argumenta, de a dezvolta relații cu ceilalți. „Noi degeaba vorbim despre învățământul centrat pe student, dacă studentul nu este acolo, în centru. El de fapt este un subiect, al unui proces pe care îl evaluăm. Îi dăm teste și așa mai departe, dar nu contribuim cu mare lucru la modul de judecată al lui. Cât timp ai la un curs sau la un seminar să discuți, să îl pui pe student în situația de a-i pune întrebări care îi vor construi un mod de a judeca, de a vedea lucrurile și de a fi în lume în mod corect, în mod integru? Dezvoltarea personală se reduce la a scoate ce e mai bun din fiecare persoană. Nu există o persoană care să nu aibă ceva care să nu poată fi scos la lumină”.

„Elevul ia școala ca pe o boală a copilăriei. Trebuie să o faci ca să mergi mai departe”

Unul dintre defectele școlii românești este și acela că birocratizează extrem de mult procesul educațional. Iar numeroasele modificări aduse Legii Educației sfârșesc, de cele mai multe ori, prin a crea și mai multă birocrație. Astfel, atunci când se ajunge la momentul evaluărilor în educație, toată atenția este îndreptată spre hârtii și nu spre ceea ce se întâmplă în mod real la clasă. „ Problema e că degeaba încerci să reformezi dând edicte de la vârful birocrației, în loc să generezi schimbări de la baza ei. Ce poate face o lege decât să instituie un tip de canon, în timp ce oamenii își văd de treabă mai departe? Oamenii au învățat când vine o evaluare să facă niște hârtii. Evaluatorul nu evaluează calitatea actului educațional, el are în față dosare”, arată Marian Popescu. Îndepărtarea de substanța educației face adesea ca elevul să se simtă complet înstrăinat de școală. „Percepția mea este că elevul, studentul în multe cazuri, o ia ca pe o corvoadă, ca pe o boală a copilăriei. Trebuie să o faci ca să mergi mai departe”, spune Marian Popescu. În opinia lui, lumea elevilor și a profesorilor sunt, în ciuda intersecțiilor zilnice, paralele. „Studenții, elevii, trăiesc într-o altă cultură față de generația adultă și foarte adultă a profesorilor. Noi am crescut în cultura cărții, în cultura textului. Copiii, studenții, nu mai cresc în tipul ăsta de cultură. Sunt foarte mulți educați în digital, în contactul cu imaginea, se manifestă altfel. Sunt multe cadre didactice care au în continuare anxietăți față de folosirea mailului. Asta nu e o acuză, e o constatare. Și mai e și altceva, noi, când furnizăm cunoștințe, când predăm – acesta este un cuvânt care îmi dă bătăi de cap tot mai mult, pentru că noi nu vorbim și despre primire, vorbim doar despre predare. Noi când predăm, predăm de fapt ce fel de tip de cunoștințe? Cel pe care l-am obținut cu un timp în urmă. Deci gândirea sistemului educațional este proiectată spre trecut. Nu este un tip de gândire prospectivă, orientată spre viitor, care să aibă arii curriculare, arhitectura educațională cu o privire spre viitor. Sunt profesorii care predau și ce au predat acum 20 de ani, în cazul în care au o vechime foarte mare. Schimbă rar sau mai greu cursurile, trimit studenții la aceeași carte. Aici trebuie realmente făcut ceva. Manifestul pledează pentru revitalizarea, reînnoirea modului de a face educație”, crede Marian Popescu.

Elev cu haină și cravată neagră. Percepția noastră asupra copiilor

Întrebarea este însă dacă profesorii sunt pregătiți pentru acest gen de reînnoire. „Se cheltuie bani pe formare, pe cursuri pentru profesori, dar ele se fac la modul birocratic. Constat rezultatele. Eu aș lucra în primul rând cu profesorii tineri”, spune acesta. O altă parte extrem de importantă a procesului educațional este reprezentată de părinții care ar trebui să fie atenți la temele majore ale educației și să preseze pentru realizarea schimbărilor necesare. „Povestea cu fondul clasei a stârnit în sfârșit ceva. Dar despre ce vorbim?A stârnit dezbatere pentru că era vorba despre bănuțul ăla care pentru mulți contează. Dar acest lucru nu a atras atenția asupra problemei de etică și integritate, ci asupra faptului că doamna sau domnul profesor cere bani. Trebuie să vezi ceva mai departe. De ce s-a perpetuat ani de zile chestia asta în școală? Asta îți arată o carență profundă. Este o complicitate. Inspectoratele școlare, direcția de specialitate din Ministerul Educației, toată lumea este la curent, toată lumea știe lucrurile astea. Noi nu ne-am revoltat însă din cauza asta. Nu ne revoltăm în fața deciziilor arbitrare, în fața deciziilor în chestiunea uniformelor. Am văzut la mine în cartier, un băiețel și o fetiță ieșiți de la școală. Purtau bluziță albă, pantaloni și fustiță neagră, băiețelul avea cravată neagră și fetița cravată roșie. Și mi-am zis: Ăștia nu sunt zdraveni? Cravată neagră la un copil mic? Și fetița poartă tot cravată, dar roșie? Asta îți arată o chestiune mult mai gravă. Îți arată care este viziunea diriguitorilor din școală și a comunității părinților asupra propriilor copii. Mie mi s-a facut rău. Asta e vârsta inocenței, cum să îmbraci un copil așa?”

 

Inchide